eliberează-mă de tine

There are some thoughts you can’t avoid and some feelings you can’t deny…

Viața este o balanță a lucrurilor pe care trebuie să le păstrezi și a celor cărora trebuie să le dai drumul. Poate într-o zi vocea ta nu va mai răsuna în urechile mele, chipul tău nu va mai apărea în fața mea, numele tău nu o să mai fie tatuat pe inima mea și tu nu vei fi nimic mai mult decât o frumoasă greșeală.

Îmi redau libertatea prin faptul că te las să pleci ceea ce nu este un semn de slăbiciune ci un semn că sunt suficient de puternică să pășesc mai departe.

Unele păsări, pur și simplu nu sunt menite să fie închise. Penele lor strălucesc prea tare, iar piesele ce le compun sunt prea dulci și prea sălbatice. Sunt o pasăre care își va lua zborul. În primă instanță va fi bucuria eliberării. Îmi doresc doar ca cuibul în care am locuit să nu îmi ducă dorul, el va rămâne mohorât și gol pentru plecarea mea.

... cerul și pământul nu vor plânge în urma mea, căci zăpada îi îngheață.

Mai mult decât oase

            Tot ceea ce el mai avea de rostit, era tăcerea. Ea îl privea blajin, cu un surâs zvelt, în contrast cu anii care îi brăzdau faţa. Apoi a închis ochii în sens de regret. Deschizându-i şi pierzându-l pe el din privire, se uita împlinită în faţă, alegându-şi un punct fix, în care să se piardă. Doar un vapor în depărtare mai răscolea tăcerea. Băncuţa pe care erau aşezaţi este aceea veche cu vopseaua uscată care se decojeste de timp şi plaoiaie. Simetria dintre aceasta şi trupurile lor era probabil motivul pentru care alegeau mereu aceaşi băncuţă pentru a-şi lăsa gândurile să danseze în compania frunzelor arămii.

            Îşi depănau infinitele clipe de iubire şi viaţa le sclipea în privire. Totul se mişca acum în paşi înceţi de vals lent: vântul, crengile, păsările... singurul care mai alerga era timpul grăbit, înspăimântat, cuprins de teama de a nu pierde trenul care îl duce spre urătoarea eternitate.

            Ei îşi zâmbeau cu buzele crăpate. Ce-i pasă lui de timp?! Pe ea nu o mai dureau anii! Durerea s-a estompat... deţineau deja infinitul universului, pentru că s-au împlinit în iubire. În luciditatea fiinţei reîntâlneau o linişte veşnică, dar liniştea este cel mai puternic strigăt.

Când am trecut pe lângă ei păşeam încet, să nu sfarm tăcerea, iar suavul glas simfonic al râului să nu mă mustre. Puteam să aud cum trosnesc oasele în străfundul acelor fiinţe. Dar şi acel sunet era parcă desprins dintr-o sonată închinată divinităţii. E absurd cum îi priveam cu admiraţie, gata să fac plecăciunea în faţa lor, interpreţii unui dans perfect, pe scena propriei simplitaţi redând edenul.

Şi câtă bucurie emană două suflete tinere, mult mai tinere decât le permite vârsta, asta îi face învingători! Asta mă face să cred că elegia vieţii este serafică şi infinită. Timpul în zborul lui înfloreşte flori care se hrănesc cu iubire pentru a emana bucurie.

El îşi ia cârja, îşi mângie iubita pentru ultima dată, apoi pleacă urmat de umbra lui care încearcă să îl tragă înapoi implorând ploaia şi cerul şi luna... S-a oprit. M-am speriat. Am încremenit. Am crezut pentru o clipă că muşchii i s-au atrofiat şi oasele i s-au degenerat. Ea şi-a potrivit pălăria sângerie, înflorată şi s-a dus lângă el, pentru ca mai apoi, două jucării stricate şă îşi piardă împreună liniile trupurilor împletite în beznă. În liniştea vieţii stă prizonieră moartea, pe care într-un anumit moment mai mult sau mai puţin prevăzut trebuie să o eliberăm, să ne lăsăm purtaţi de compania ei.

               Suntem mai mult decât oase ?! 

               Sunt fragilă, dar sunt mai mult decât oase!

Floare a vieţii

Mi-am amintit să zâmbesc!
Sunt o fiinţă himerică. Mami îmi spunea că m-a conceput atunci când Soarele săruta Luna, iar iubirea lor estompa strigătele zeilor. Tati îmi spunea că m-a sculptat mânuind cu propria-i mână dalta fină a doleanţei. Dacă întreb vişinul din grădina bunicii, el îmi va spune că o vişină cu codiţa aurită a  căzut din coroana lui şi îngropată în pământul cenuşiu am răsărit precum o Clarkia de toamnă. Libelula... chiar şi ea îşi dă cu părerea şi afirmă, bătând din aripi, că m-am întrupat din licărirea unui râu.
Astăzi singura mea certitudine este că TRĂIESC şi încerc să o fac într-un mod frumos. Privesc în urma mea şi văd Soarele, Luna, dalta, vişinul, lacul şi atât de multe petale căzute pe podeaua viselor, adunate în două decenii, uscate şi presate între file de amintiri, dar şi atât de multe flori care încă emană parfumul dulce de viaţă şi pasiune. Deţin un trecut fără regrete şi un viitor pe care îl construiesc din lut de dorinţe.
Zâmbesc pentru că astăzi, temătoate pun mâna pe zar, apăs, deschid uşa cu numărul douăzeci şi păşesc. Privesc în urmă şi regăsesc doar zâmbet... şi iarăşi zâmbesc.
  Sunt floare a vietii şi sărut al morţii încarnat.

Şah Pervers

Cum e să-ţi fi păstrat

Din tot regatul tău de vis

Un ceas ?

Secunda din urmă şi secunda de-apoi

Se sărută în cânt de clopot,

Urlet de război.

Veacul va fi răpus

În turnul mănăstirii

După apus.

Dar ce-mi pasă mie ?!

Chip de lut, cu timpul mort

Şi mut.

Lângă mine răsuflă un ocean de viaţă;

Tot ce simt e-o lume stearpă,

Ştearsă.

Suntem piesele perfecte

Dintr-un joc de şah pervers,

Atroce univers...

Cununa morţilor învie

Şi-mi face cripta mireasă,

Norii par acum mortuară alifie,

Sicriele sunt parfumate

Cu poţiune de cireaşă.

Duhnim a morţi...

Prin mersul nostru sumbru

Oasele trosnesc;

În florile de crizanteme

Putregaiul şi viaţa înmuguresc.

Matrimonia vieţii

Îşi desfăşoară gala.

Premiera e în aplauze,

Iar suflete ascultă duioase

Simfonia sirenei acelei ambulanţe.

Azi mi se pare hazardic,

Ironic să mai fii îndrăgostit;

Viaţa... frumoasă, tânăra iubire

Apare ca o umbră ce de Soare-a amorţit

În divina lumină a comediei morţii.

Cerşetorul

CERȘETÓR, -OÁRE, cerșetori, -oare, s. m. și f. Persoană care, pentru a-și procura cele necesare traiului, cere de pomană. [Var.: cerșitór, -oáre s. m. și f.] – Din cerși + suf. -(i)tor. (preluat din DEX)

Am un prieten. El este cerşetor, dar în ciuda acestui fapt este un mare om şi un foarte bun prieten. Mai puţin în momentele în care ne contrazicem… da dese momente, care fac ca micile ciondaneli să supravieţuiască. Crispate pe sicriul trupului minţii sunt toate cuvintele rostite, toate care dor, toate cele care cu mers încet ucid un suflet sihastrul, ucid gândul luminii.

 Am un prieten. El este cerşetor . Cerşeşte pentru a-şi procura cele necesare traiului. Cerşeşte aproape zilnic şi adesea se minte pe sine că are suficient, sau că mâine nu va mai cerşi, dar când vine acel mâine… trebuie să supravietuiască. Poate că fură, cred că fură, sunt convinsă că fură. Fură un zâmbet când dăruieşte o floare, poate şi aceea furată din parcul blocului.

Am un prieten. El este cerşetor , un notoriu, conştient cerşetor. El cunoaşte necesitatea vitala fiinţei umane şi o cerşeşte. Existăm cu iubire, prin iubire, pentru împlinirea iubirii eterne, absolute. Cerşetorul meu cerşeşte iubire ca să poată să îşi numere zilele de la Eros la haos. Bate la porţi de suflete cu palma întinsa aşteptând moneda de dragoste, făurită din scântei se suflete înmugurate.

Aşa trăieşte el. Îmi adresez întrebarea: oare noi mai ştim să trăim, sau doar supravieţuim? … asta de teamă să nu devenim cerşetori ,când totuşi avem atât de multă nevoie de iubire…

… eu am nevoie de iubire.

Lumini albastre

Amânarea timpului e o luptă cu săbii

Sub cerul ce-ţi dă flori şi ninsoare;

Zeul viaţă, zeul moarte, ambii

Sunt acum ameţiţi de-o licoare.

O torni în pahar fără jale,

Amuzată de beţia ce va urma,

Ştii doar că azi e sărbătoare

Se simte a fericirii aromă.

Şi timpul s-a oprit în loc,

Dansează ademenit cu iubirea;

Câţiva ani în plus ... miros de busuioc;

Îţi pot zări zâmbetul şi privirea

Cântecul vieţii iese din chitară

Zbuciumat la auzul vocii noastre,

Visele se îndreaptă spre calea astrală,

Hai să transformăm simţiri în lumini albastre!

Marea

               

                Atât de brutal a lovit acel val din mare, încât pentru o clipă am crezut că malul se va spulbera sub privirile mele. Nisipul alunecă în larg, iar tălpile îmi rămân goale, reci.

                Este ceva mai mult de atât, mai mult decât o răscoală a apei... trebuie să fie mai mult pentru că plânsul se contopeşte cu veşnicia. Spumele încătuşează un mister trist, iar sfărmarea lor este eliberarea mării, detaşarea de orice urmă de tristeţe, este jelirea finală.

                Acum linişte... lasă-mă singură să mă plimb eu cu mine. Valurile uită în urma lor linii conturând partitura plajei. Sunetele, deşi vin din adânc, sunt atât de clare, străfulgerate de o notă ascuţită încearcă obosite să îmi vorbească, să îmi transmită un ultim mesaj. Tot zgomotul acesta îmi pare o nespusă linişte. Închid ochii şi mă deschid. Privesc în larg prin sunetul zbuciumat. Marea aduce cu ea urma unei nave.

                Acolo, la 7 mile depărtare de ţărm nava se scufundă putrezită de timp, iar acum prin ultimele răsuflări dă semnalele de adio. Prima scândură răpusă duce cu ea la fundul mării povestea vieţii sale şi imploră cerului să o cruţe promiţând în schimb să destăinuie secretul din Pădurea Craiului Negru de unde a fost adusă... ce naivă! Nu ştie că cerul nu se îndură. Puntea, în prăbuşirea sa, îngână ceva legat de o crimă din Muntele Elbrus, dar cine să o mai asculte?! Un papagal cu pene roşiatice îşi ia acum zborul de pe pânza îngălbenită de soare, punându-şi la încercare aripile îmbătrânite. Un marinar îi declară iubitei sale dragostea sa eternă, prevăzând că eternul lui se sfârşeşte aici, lăsând o stclă de lichor pe valurile apei să îi ducă mesajul... care cel mai probabil nu va fi niciodată gasit, fata aşteptând împlinirea iubirii atât cât veşnicia îi va permite.

                Îmi deschid ochii. Soarele mi-a intrat deja în piele oferindu-mi o nuanţă creolă. Unde a dispărut totul? Acel vapor despre care parcă îmi glăsuiau valurile, eu nu l-am ştiut cu certitudine nicodată. Un pescăruş dinamizează cerul cu mişcarea şi cântul lui. Soarele deja frige. Aş fi vrut să stau mai mult, să înţeleg mai mult din ceea ce marea ascunde în adânc, dar nu îmi este permis. Tainele vor rămâne taine, până când cerul şi marea se vor contopi şi vor spulbera văzduhul. Aşa este decis, iar eu nu am dreptul să mă împotrivesc. Natura are propriile ei manevre de a mă ţine la distanţă şi propriile ei mreje de a mă acapara suficient de mult.

                Seara se va lăsa magică. Luna, licărirea ei în apă şi lumina unui felinar sfios vor eclipsa patimile zilei. Tot ce va rămâne peste noapte o să fie doar umezeala din aer şi mirosul puţin sărat, insuficiente pentru a etala seraficul complex, suficiente pentru a te face să înţelegi efemerul.

                O scoică se opreşte la picioarele mele. Aici îşi încheie călătoria vieţii.

-          Oare eşti tu una din cele care deţin perla?

În Arome

timpul nu există, iubitule

pentru noi există doar eternitate

nu timpul trece ci noi trecem prin timp, dar dacă facem asta cu iubire înseamnă că am învins 

timpul şi viaţa ne aparţin

   Aparţinem realităţii atât de mult cât ne lăsăm cuprinşi de vise şi gustăm râsete, îmbrăţişări, săruturi, simţim vântul care ne flutură părul până când vine acel moment, acel unic râset cu a cărui frişcă ne gresăm, acea unică îmbrăţisare care vine precum o adiere, acel unic sărut care e asemenea un fruct magic, şi atunci ştii…

   Ştii că timpul tău s-a oprit acolo, că timpul tău stă în loc pentru acea persoană, pentru beatitudinea momentului, în acea eternitate şi toată viaţa ta, tot ce însemnai şi tot ce vei putea însemna va fi un tot într-un univers unic, acel univers de iubire, creat din două respiraţii, două suflete, contopite pentru veşnicia momentului de a fi într-un singur trup.

   Gândurile sunt răzleţe, gândurile se abat de la normele uni civilizaţii tuteleare. Acel zbor lăuntric devine un fler etern. Timpul nu mai are început şi sfârşit. Timpul nu există.

   Există o privelişte, o odaie care ştii că îţi va fi mereu rezervată în inima celuilalt, acel loc blajin care parca ţi-e teamă să îl atingi pentru ca nu cumva să răstălmăceşti universul şi care totuşi te chemă într-un murmur de izvor, din care se scurge seva peste tine, peste dorinţele tale, peste păcatele tale, peste visele şi chiar implinirile tale.

   Viaţa ta nu se va mai măsura în clipe, ci se va măsura în vanilie de zâmbet şi coacăze de tandreţe. Viaţă eşti tu ... Tu eşti pulsul etern al lumii tale... Tu eşti viaţă...

libertinule

Îţi aminteşti ce înseamnă în adevăratul sens să fii liber?!

Eliberează libertatea şi vei putea fi liber... 




.

Scrisoare pierdută

     Lasă-mă.
     Îmi place să scriu aici. Noi suntem generaţia care am pierdut farmecul scrisorilor, nerăbdarea de a le primi, deschide, citi, reciti, retrăi...
     Lasă-mă să îţi spun.
     Scrisul mă eliberează, mă emoţionează pentru că ştiu că tu citeşti, mă citeşti, mă înţelegi, mă analizezi, mă simţi prin cuvinte, mă resimţi prin fraze. Ştii de fiecare dată când mă adresez ţie. Îmi cunoşti clipele de bucurie şi de tristeţe, eu sunt un fel de tu şi tu un fel de eu.
     Lasă-mă să îţi spun ce vreau.
     Vreau să mă tăvălesc cu tine prin iarba crudă, verde şi să simt roua pe coate, să tresar şi să te strâng mai tare în braţe. Să închidem ochii, să dansăm, să ne eliberăm de noi, să dansăm, să fim pe un câmp întins, plin de flori şi undeva în depărtare să existe o fântână. Atât. Eu, tu şi soarele zâmbind.

     Niiiuuu! Categoric Nu! Nu-mi răspunde. Nu-mi spune că ai citit. Vreau să cred de fapt că tu nu ai aflat ce ţi-am transmis. Am putea să o denumim „Scrisoare pierdută” ca atunci când fetele trimiteau scrisori iubiţilor în armată, dar scrisorile nu mai ajungeau niciodată la destinaţie şi ele aşteptau îndrăgostite, nerăbdătoare raspuns. Sau ca atunci când scrisorile ajungeau undeva departe pe câmpul de luptă, îngropate de ţărnă şi sânge, murind odată cu ele speranţa oricărui răspuns. Dar în aceasta constă magia... bucuria din urmă, când conştientizăm că pasiunea rămâne flacăra neîncetată a iubirii.
     Lasă-mă să îţi spun ce vreau să simt.
     Nu ştiu ce vreau... dar ştiu ce trebuie să simt, iar asta face parte din categoria -Ceea ce Ramona nu trebuie să simtă, pentru că noaptea este un afrodisiac care îi determină delirul-
     Totuşi... oare să mă laşi ?
     Atâtea flori dau în zadar parfumul lor subtil şi rar, în taină şi-n singurătate...

Ante -Vita

Ante -Vita

Amintirea ta e mătase albă,

Luceafărul veghează prezenţa ta                              suavă.

Luna-mi rosteşte în slove calea

Dorinţa mi se înalţă în mugur de                               lalea.

Amintirea ta e mătase albă,

Ascunsă într-un şifonier de vise

Care acum aleargă caldă

Prin faţa unor uşi închise.

Tot ce-i neînţeles

Se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari

Căci eu iubesc

Şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

Floare de iris

Ce ne-a înmiresmat cărarea se vestejeşte răpusă în tălpi de gânduri. Îmbrăţişarea ta caldă nu trebuie să o mai poftesc, dar ea îmi oferă alinarea, este paradisul ce îl doresc. NU este paradisul meu... nu mai este...

Ace de arici îmi înţeapă suflul, luna îmi veghează acum apusul. Sufletul mi se frânge în mii de cristale şi dorinţe prind viaţă de la o singură răsuflare. Acel arici care mă doare, e şi el viaţă, energie, bătaie de inimă şi savoare.

Vreau ... Îmi doresc să nu mai fiu umană, ca să pot să îmi anihilez trăirile. Frunze de vişin, smicele de măr, sevă de nufar. Eu sunt doar un luceafăr ce îşi caută strălucirea într-o noapte târzie de iunie.

Zbori fluture, ascultă şi lasă furnicile să-şi plângă iubirea.

Eu. Eu OMUL. Eu FEMEIA.

Eu nu sunt un ocean nesecat de iubire, nu sunt mare, râu, nici măcar un izvor. Eu sunt iubirea în sine.

Eu nu îţi ofer un suflet pe care să îl iubeşti, nu îţi ofer nici trup, nici cadru. Eu sunt cadrul de iubire în sine.

Eu nu sunt eternă, nu îmi este promis nici mileniul, nici secolul, nu deţin nici măcar deceniul. Eu sunt secunda, clipa prezentă.

Eu sunt Soarele şi tu eşti ziua. Eu îţi ofer căldura, tu îmi oferi iubirea. Eu îţi ofer destinderea, tu îmi oferi cerul.

Tu vrei să fii zi frumoasă ? Acceptă-mă pe cerul tău, acceptă căldura mea, iar eu te voi lumina. Nu îţi promit orele, eu nu deţin timpul. Nu promit că îţi voi colora bolta întreaga jumătate diurnă, nu îţi promit eternul pentru că nu îl deţin. Eu îţi promit clipa prezentă care să te încânte. Iubeşte-mă şi te voi iubi acum. Iubeşte-mă şi te îmbraţişez în raze. Eu te iubesc.

… apoi apar norii. Nu întreba când. Nu întreba de ce. Nu eu i-am adus. Nu tu i-ai adus. Nu îmi cere să mai rămân când amândoi ştim că timpul nostu s-a sfârşit. Nu mă ruga, căci ai să mă sufoci. Prezenţa ta continuă asupra propriului sine îmi anihilează existenţa. Mă deteriorezi pe mine ca astru (om, femeie). Mă simt agasată psihic. Mă invadezi. Ajunge. Plec!

Norii se aştern în urma mea. Cerul plânge lacrimi de cristal. Bălţi. Jeg de sentimente. Nu trebuie să îţi pară rău. Nu trebuia să te aştepţi niciodata la mai mult. Niciodată la mai puţin. Nu deţin timpul. Bucurăte de mine atât cât mă ai şi onorează apoi venirea picurilor de ploaie, pentru că ei sunt singura dovadă a faptului că eu am existat pentru tine cândva. Ploaia se va sfârşi. Dar eu voi fi acum Soarele unei alte zile, iar cu tine, ziua de ieri, niciodată nu mă voi mai reîntâlni.

Eu sunt Soarele pe care trebuie să îl iubeşti, atât. De la distanţă şi niciodată să nu te apropi mai mult, căci prea multă iubire ar putea să te ardă, iar ceea ce nu ştii nu te poate răni.

Eu nu deţin timpul. Eu sunt Soarele, iubirea, pe care dacă o accepti savurează-i fiecare clipă, şi nu lăsa nici o bucurie să se piardă în favoarea speranţei clipei viitoare. Nu sunt atemporană. Sunt Soarele zilei de azi şi zilei de mâine, dar tu ziua de azi iubeşte-mă, căci eu te iubesc, iar impreună am putea crea un azi frumos al zilei de azi şi astfel într-un viitor mâine îmi voi aminti cu drag de ziua însorită de ieri.

Fum

Când luna-mi șoptește anoste refrene,

patimi și vis glazurate-n epiderme

tresar la strigătul amar

al câinilor de pe un deal...

Și pietrele tac trufia voinței,

ochii-ți exprimă dorința neființei,

atingerea ta smulge pene

din aripi de înger căzute alene

sub luna ce-mi șoptește anoste refrene.

Comunicat apocrif

E tot, e pustiu, au rămas doar lalelele negre, care lovite de timp vor pieri și ele, la fel cum prezența noastră și-a sfărmat existența.

Pașii aceia mediocri, purtați de iluzii pe trotuare străine, zâmbete însingurate, nepăsarea și totodată gelozia care se năștea dintr-un mare vacuum îmi provoacă acum xenofobie.  Acest actual supliciu este de fapt fatidic. Este soarta pe care am obosit să o reneg. Este ceea ce eu astăzi impun acestui NOI. De ce să ne mințim și să ne oferim iluzii false doar pentru că ne transpunem într-o stare de euforie temporară? Am obosit să simt durerea realității care strigă în surdina conștiinței. Îmi pare rău, sincer îmi pare rău că trebuie să te trezesc din visul frumos în care înotam împreună. Dimineața când visele se lasă străpunse de săbiile calde ale razelor este întradevăr un chin... dar ce naiba, esti bărbat! Vei face față austerului!

Până la urmă, eram conștienți din momentul în care am început să aruncăm zarurile, de această iluzie pe care ne-o ofeream gratis și eram conștienți de finalul inevitabil și ireversibil, apărut tardiv, care acum ne persiflă și ricanează. De ce să încercăm retoric să modificăm verosimilul.

Hai să păstrăm atât. Să părăsim amăgirea, să ne părăsim unul pe altul, să ne rămână doar amintirea clipelor de oboseală, sau jocul 7 din 6... atât... nimic mai mult, iar orice ar fi în plus abolește, ucide cu cruzime, fii criminalul oricăror altor dorințe. Să ne amintim de iubirea aceea plină de patos și atât de puerilă. Știai că eu reprezentam iubirea care își avea scris în frunte sfârșitul. Eram așa precum este zăpada de primăvară a cărui alb începi să îl iubești, anticipând-i plecarea, știind că niciodată nu se va mai întoarce la fel de albă, la fel de pură... știind că niciodată nu se va mai întoarce.

Acum îți spun cu sictir Pleacă ! Să nu facem o tragicomanie, pentru că eu nu îți spun eliberată de sentimentul de iubire, ci îți spun conștientă că timpul te va îngropa în amintire și doar memoria afectivă te va mai putea aduce în fața mea, îmi va viola voința de a te fi uitat deja... o să te jelesc, îmi voi scufunda ochii în lacrimi, iarăși, dar îți promit că o voi face doar seara, să mă pot îneca în perna de puf și nimeni să nu îmi afle suferința... astfel va fi mai ușor... pentru mine... pentru tine...

Vreau să îmi iau la revedere, dar nu de la tine, ci de la noi, acel -eu și tu- silit.

Caz judecat – Sentința a fost dată : Cupidon asasinat.

Amintirea s-a întrupat
şi a venit să stea cu mine la masă
câteva ore.
“Ce surpriză!” cred că nici n-am îngăimat,
ci doar am gândit, pentru că Ea, Amintirea,
conversa ca şi cum era perfect normal:
să vorbim, să dansăm, să trăim iar…
Mai mai că m-a convins.
Şi … gata!
Am încercat apoi s-o îndes la loc,
în pod, în cutia veche de pălării dantelate
ale altor vremuri.
Nu mai încape!
Am vrut s-o ascund
după tabloul prăfuit
al celor ce au plecat din viaţa mea.
N-am reuşit: aluneca mereu,
continuu, împiedicându-mă să plec.
M-am prefăcut că e un semn de carte
şi am încercat s-o strecor
între paginile altor destine.
Aiurea! Destinele rămâneau căscate,
blocate din curgerea lor din cauza Amintirii mele
Era A Mea.
Şi atunci? “Ce mă fac eu cu tine, măi?!”
Nu mai poate să-mi răspundă. Gata.
“Eu ce să mai fac acum? Să te târâi după mine
peste tot?”
Tace.
Am lăsat-o pe podea,
în mijlocul vieţii mele.
Din când în când
trag cu ochiul la ea.
“Ei cât crezi tu c-o să mai aştept eu
să te-ntrupezi la loc?”
De fapt, cred că ştiu:
abia aşteaptă o secundă de neatenţie
ca să apară iar drept în faţa mea
şi să îngaime:
“Ce surpriză! Şi eu care credeam că tu eşti Amintirea!”
O să-i ţip:
“Sunt, măi, Orbule şi Nevăzutule,
Sunt Amintirea,
Dar sunt Amintirea Ta!”

Gând neîndreptaţit

            Ştiu ca ne-am despărţit şi nu mai am nici un drept la acest gând, dar uneori când mă cufund în amintiri, mă imbrăţişează imaginea ta plăpândă. Aş vrea să te scot afară din fotografii să te cuprind cu ambele-mi braţe, să te sărut agresiv, să redevenim copii, dar să nu îţi ofer dreptul la replică pentru că mi-e frică de faptul că m-ai dojeni, mi-ai reproşa rătăcirea nostră, iar reprehensiunea ta m-ar răni.

             Îmi amintesc cum în patul meu, împreună adormeam şi cum firav mă mângâiai. Îţi era frică să nu mă pierzi, iar eu credeam naiv că etern o să te am. Te jucai în şuviţele-mi rebele, iar eu cuprinsă de atingerea ta adormeam. Aţipeam doar, pentru ca în miez de noapte să mă trezesc şi în beznă să îţi ascult răsuflarea vie. Erai cufundat într-un vis profund, cu braţel încordate, încolăcite în jurul meu. Auzeam ţipetele inimii tale la fiecare bătaie, la fiecare pulsaţie. Îţi zâmbeam tainic în noapte ştiind că nu mă vezi. Mă simţeam protejată în îmbrăţişarea ta sufocantă din care nu aş fi vrut să mai plec.

            Amurgul ne găsea într-un colţ de pat lipiţi unul de celălalt. Ora şase ne scurma deşteptarea, indolenţi număram minutele molcome. Râsete obosite, muşchi aţipiţi... dulce amurg nepoftit...

            Acelaşi pat moale, nu-ţi mai simte trupul, doar memoriile cu tine îmi zbuciumă somnul. Cearcăne gri mi se pictează uşor, iar miezul nopţii te va alunga din decor.

Uită, uită aceste rânduri,

Uită-mă pe mine

Şi să nu îţi pese,

Căci în curând te voi uita si eu pe tine.

Iar dacă eternul te va găsi

Tot în amintirea mea

Îmi voi spune că eşti doar o iluzie,

O dorinţă apusă şi grea.

PS: ştii... totuşi te-aş ruga „nu mă uita”, păstrează-mă în amintirea ta precum ceva ce a fost frumos, ce te-a conturat, dar nu va reînvia.

greseala e sa nu indraznesti

Stiu ca vrei sa ma ai,

Dar ti-e frica sa nu gresesti.

Ia-ma de mana spune-mi hai,

Greseala ar fi sa nu indraznesti.

Atunci cand privesti inspre Soare

Sau spre timpul trecut,

Stramosii iti trimit porunca

Unui nou inceput.

Nu-ti fie teama,

Nu totul e fier.

Printre motoare si alama,

Fum si mister,

O inima te cheama

Sa alungi tristetea zilei de ieri.

urlet launtric

Am nevoie sa inteleg anumite lucruri in viata, care sunt peste capacitatea mea actuala de a percepe. Cel mai derutant joc este cel al iubirii. Ce inseamna iubirea ? oare poti sa imi raspunzi… dar vreau un raspuns simplu, nu citate pardosite. Iubirea pe cat de banala pe atat de bizara. Iubirea e sincera, altruista si iertatoare.

Chiar si atunci cand taci, cuvintele se transforma in sunete. Le aud, le inteleg suspinul, le alin plansul, le sterg lacrimile, iti mangai obrazul dojenit.

Cat de greu trebuie sa ii fie unui barbat sa stea alaturi de o femeie si sa iubeasca o alta ? Ce alegere ar trebui sa faca ca sa nu raneasca ? Sa paraseasca ar face-o pe ea sa sufere, sa nu mai iubeasca ar face-o pe cealalta sa se stinga si atunci alege sa se cufunde in pacat alaturi de amandoua, el sacrificandu-se si indurand durerea. Dar vine un moment in care jocul se sfarseste si se imprastie veninul.

Este ceva ce noi fetele avem. Este o intuitie feminina inlauntrul fiecareia care ne spune ce si cand sa credem, iar atunci cand nu credem suficient, suspiciunile sapa goluri in iubire, o injunghie. Atunci adevarul interpretat diferit de fiecare, iese la iveala pentru a sfarma suflete.

E riscant sa joci un astfel de joc, caci nu-ti pot promite ca mai ramai cu ceva. E riscant sa pierzi iubirea celeia care chiar valoreaza… si ce putere dumnezeiasca poate sa existe in iubirea adevarata sa poata fi iertat cel ce greseste astfel. Ce fel de iubire este aceea in care fata a parasit o iubire platonica pentru iubirea sincera pe care o ofera acum, dar pe care nu o poate primi inapoi in egala masura, pentru ca el trebuie sa se imparta intre ce iubeste si ce pazeste ; amor si obligatie.

Iubirea iarta, dar oare iarta chiar totul ? Momentul infinit, momentul de durere suprema, momentul in care se sfarma cadavrele, momentul in care el se afla in fata amandurora si trebuie sa ofere explicatii, iar in el trebuie sa se arunce cu pietre. Ce fel de iubire e aceea care trece dincolo de granitele iubirii pe care le poate avea o fata. Ea si-a lasat propria-i fiinta deoparte, si-a lasat propriul orgoliu si a lasat asteptarile unor raspunsuri in vad. A urmat doar un impuls bizar, a simtit ca trebuie sa il protejeze precum o mama, mama pe care el nu a avut-o niciodata. Adesea ii spunea si ii repeta ca el e ca un copil; acum acest suflet de copil venise  plangand in ceas de noapte si ea avea rolul de al proteja, de a-l feri de neant si intuneric. 

Ceea ce el a facut se mai poate numi inselat ? A fost un joc naiv si nevinovat sau era urletul launtric aflat in cautarea iubirii adevarate, pe care nu o gasea in persoana cu care era? Cand ascundea, ocolea adevarul, mintea ? Se poate numi asta minciuna sau erau doar cuvinte care ocroteau persona iubita?

Cum sa poti ierta ? Cum sa poti uita ? sau poti ?

Bratele ei se deschid pentru a-i cuprinde trupul si a-i incalzi sufletul. Gaseste, la ea, mereu iubire, eterna si unica iubire prin care el respira.

           cu ochii plansi cu buzele uscate il saruta o mamaruta care-si frange aripile pentru a reinvia leul