Scrisoare pierdută

     Lasă-mă.
     Îmi place să scriu aici. Noi suntem generaţia care am pierdut farmecul scrisorilor, nerăbdarea de a le primi, deschide, citi, reciti, retrăi...
     Lasă-mă să îţi spun.
     Scrisul mă eliberează, mă emoţionează pentru că ştiu că tu citeşti, mă citeşti, mă înţelegi, mă analizezi, mă simţi prin cuvinte, mă resimţi prin fraze. Ştii de fiecare dată când mă adresez ţie. Îmi cunoşti clipele de bucurie şi de tristeţe, eu sunt un fel de tu şi tu un fel de eu.
     Lasă-mă să îţi spun ce vreau.
     Vreau să mă tăvălesc cu tine prin iarba crudă, verde şi să simt roua pe coate, să tresar şi să te strâng mai tare în braţe. Să închidem ochii, să dansăm, să ne eliberăm de noi, să dansăm, să fim pe un câmp întins, plin de flori şi undeva în depărtare să existe o fântână. Atât. Eu, tu şi soarele zâmbind.

     Niiiuuu! Categoric Nu! Nu-mi răspunde. Nu-mi spune că ai citit. Vreau să cred de fapt că tu nu ai aflat ce ţi-am transmis. Am putea să o denumim „Scrisoare pierdută” ca atunci când fetele trimiteau scrisori iubiţilor în armată, dar scrisorile nu mai ajungeau niciodată la destinaţie şi ele aşteptau îndrăgostite, nerăbdătoare raspuns. Sau ca atunci când scrisorile ajungeau undeva departe pe câmpul de luptă, îngropate de ţărnă şi sânge, murind odată cu ele speranţa oricărui răspuns. Dar în aceasta constă magia... bucuria din urmă, când conştientizăm că pasiunea rămâne flacăra neîncetată a iubirii.
     Lasă-mă să îţi spun ce vreau să simt.
     Nu ştiu ce vreau... dar ştiu ce trebuie să simt, iar asta face parte din categoria -Ceea ce Ramona nu trebuie să simtă, pentru că noaptea este un afrodisiac care îi determină delirul-
     Totuşi... oare să mă laşi ?
     Atâtea flori dau în zadar parfumul lor subtil şi rar, în taină şi-n singurătate...