Amintirea s-a întrupat
şi a venit să stea cu mine la masă
câteva ore.
“Ce surpriză!” cred că nici n-am îngăimat,
ci doar am gândit, pentru că Ea, Amintirea,
conversa ca şi cum era perfect normal:
să vorbim, să dansăm, să trăim iar…
Mai mai că m-a convins.
Şi … gata!
Am încercat apoi s-o îndes la loc,
în pod, în cutia veche de pălării dantelate
ale altor vremuri.
Nu mai încape!
Am vrut s-o ascund
după tabloul prăfuit
al celor ce au plecat din viaţa mea.
N-am reuşit: aluneca mereu,
continuu, împiedicându-mă să plec.
M-am prefăcut că e un semn de carte
şi am încercat s-o strecor
între paginile altor destine.
Aiurea! Destinele rămâneau căscate,
blocate din curgerea lor din cauza Amintirii mele
Era A Mea.
Şi atunci? “Ce mă fac eu cu tine, măi?!”
Nu mai poate să-mi răspundă. Gata.
“Eu ce să mai fac acum? Să te târâi după mine
peste tot?”
Tace.
Am lăsat-o pe podea,
în mijlocul vieţii mele.
Din când în când
trag cu ochiul la ea.
“Ei cât crezi tu c-o să mai aştept eu
să te-ntrupezi la loc?”
De fapt, cred că ştiu:
abia aşteaptă o secundă de neatenţie
ca să apară iar drept în faţa mea
şi să îngaime:
“Ce surpriză! Şi eu care credeam că tu eşti Amintirea!”
O să-i ţip:
“Sunt, măi, Orbule şi Nevăzutule,
Sunt Amintirea,
Dar sunt Amintirea Ta!”