Cerşetorul

CERȘETÓR, -OÁRE, cerșetori, -oare, s. m. și f. Persoană care, pentru a-și procura cele necesare traiului, cere de pomană. [Var.: cerșitór, -oáre s. m. și f.] – Din cerși + suf. -(i)tor. (preluat din DEX)

Am un prieten. El este cerşetor, dar în ciuda acestui fapt este un mare om şi un foarte bun prieten. Mai puţin în momentele în care ne contrazicem… da dese momente, care fac ca micile ciondaneli să supravieţuiască. Crispate pe sicriul trupului minţii sunt toate cuvintele rostite, toate care dor, toate cele care cu mers încet ucid un suflet sihastrul, ucid gândul luminii.

 Am un prieten. El este cerşetor . Cerşeşte pentru a-şi procura cele necesare traiului. Cerşeşte aproape zilnic şi adesea se minte pe sine că are suficient, sau că mâine nu va mai cerşi, dar când vine acel mâine… trebuie să supravietuiască. Poate că fură, cred că fură, sunt convinsă că fură. Fură un zâmbet când dăruieşte o floare, poate şi aceea furată din parcul blocului.

Am un prieten. El este cerşetor , un notoriu, conştient cerşetor. El cunoaşte necesitatea vitala fiinţei umane şi o cerşeşte. Existăm cu iubire, prin iubire, pentru împlinirea iubirii eterne, absolute. Cerşetorul meu cerşeşte iubire ca să poată să îşi numere zilele de la Eros la haos. Bate la porţi de suflete cu palma întinsa aşteptând moneda de dragoste, făurită din scântei se suflete înmugurate.

Aşa trăieşte el. Îmi adresez întrebarea: oare noi mai ştim să trăim, sau doar supravieţuim? … asta de teamă să nu devenim cerşetori ,când totuşi avem atât de multă nevoie de iubire…

… eu am nevoie de iubire.

Lumini albastre

Amânarea timpului e o luptă cu săbii

Sub cerul ce-ţi dă flori şi ninsoare;

Zeul viaţă, zeul moarte, ambii

Sunt acum ameţiţi de-o licoare.

O torni în pahar fără jale,

Amuzată de beţia ce va urma,

Ştii doar că azi e sărbătoare

Se simte a fericirii aromă.

Şi timpul s-a oprit în loc,

Dansează ademenit cu iubirea;

Câţiva ani în plus ... miros de busuioc;

Îţi pot zări zâmbetul şi privirea

Cântecul vieţii iese din chitară

Zbuciumat la auzul vocii noastre,

Visele se îndreaptă spre calea astrală,

Hai să transformăm simţiri în lumini albastre!

Marea

               

                Atât de brutal a lovit acel val din mare, încât pentru o clipă am crezut că malul se va spulbera sub privirile mele. Nisipul alunecă în larg, iar tălpile îmi rămân goale, reci.

                Este ceva mai mult de atât, mai mult decât o răscoală a apei... trebuie să fie mai mult pentru că plânsul se contopeşte cu veşnicia. Spumele încătuşează un mister trist, iar sfărmarea lor este eliberarea mării, detaşarea de orice urmă de tristeţe, este jelirea finală.

                Acum linişte... lasă-mă singură să mă plimb eu cu mine. Valurile uită în urma lor linii conturând partitura plajei. Sunetele, deşi vin din adânc, sunt atât de clare, străfulgerate de o notă ascuţită încearcă obosite să îmi vorbească, să îmi transmită un ultim mesaj. Tot zgomotul acesta îmi pare o nespusă linişte. Închid ochii şi mă deschid. Privesc în larg prin sunetul zbuciumat. Marea aduce cu ea urma unei nave.

                Acolo, la 7 mile depărtare de ţărm nava se scufundă putrezită de timp, iar acum prin ultimele răsuflări dă semnalele de adio. Prima scândură răpusă duce cu ea la fundul mării povestea vieţii sale şi imploră cerului să o cruţe promiţând în schimb să destăinuie secretul din Pădurea Craiului Negru de unde a fost adusă... ce naivă! Nu ştie că cerul nu se îndură. Puntea, în prăbuşirea sa, îngână ceva legat de o crimă din Muntele Elbrus, dar cine să o mai asculte?! Un papagal cu pene roşiatice îşi ia acum zborul de pe pânza îngălbenită de soare, punându-şi la încercare aripile îmbătrânite. Un marinar îi declară iubitei sale dragostea sa eternă, prevăzând că eternul lui se sfârşeşte aici, lăsând o stclă de lichor pe valurile apei să îi ducă mesajul... care cel mai probabil nu va fi niciodată gasit, fata aşteptând împlinirea iubirii atât cât veşnicia îi va permite.

                Îmi deschid ochii. Soarele mi-a intrat deja în piele oferindu-mi o nuanţă creolă. Unde a dispărut totul? Acel vapor despre care parcă îmi glăsuiau valurile, eu nu l-am ştiut cu certitudine nicodată. Un pescăruş dinamizează cerul cu mişcarea şi cântul lui. Soarele deja frige. Aş fi vrut să stau mai mult, să înţeleg mai mult din ceea ce marea ascunde în adânc, dar nu îmi este permis. Tainele vor rămâne taine, până când cerul şi marea se vor contopi şi vor spulbera văzduhul. Aşa este decis, iar eu nu am dreptul să mă împotrivesc. Natura are propriile ei manevre de a mă ţine la distanţă şi propriile ei mreje de a mă acapara suficient de mult.

                Seara se va lăsa magică. Luna, licărirea ei în apă şi lumina unui felinar sfios vor eclipsa patimile zilei. Tot ce va rămâne peste noapte o să fie doar umezeala din aer şi mirosul puţin sărat, insuficiente pentru a etala seraficul complex, suficiente pentru a te face să înţelegi efemerul.

                O scoică se opreşte la picioarele mele. Aici îşi încheie călătoria vieţii.

-          Oare eşti tu una din cele care deţin perla?