Focul iubirii transforma aripile in cenusa

Port fara lacrimi
O boala in mine,
Cutreier hazardic
Apusul fara tine.


Oceanele secate 
Ale ochilor mei,
Revarsa si astazi 
Sclipiri nemuritoare,
Oglindirea in care
Adesea te predai
Si scena pe care
Uneori doar interpretai.


Traiam intr-un anotimp
Uitati de timp.
Cu aviditate inhat din trecut...
Nu mai gasesc sentimentul plenar,
Cursul unui rau lucind selenar
Spune ca trama chiar s-a petrecut.



              Imi rostesc "nu imi lipsesti",
              Imi repet "nu te iubesc"
              Sperand ca intr-o zi intradevar sa cred 
              Ca nu te mai doresc.


                              Lucesc stele,
                              Reinvie visele mele.
                              Cateodata imi permit sa zbor deasupra lor, 
                              Ma gasesti pe un nor 
                              Purtator de umor... 
                              Joc cel mai bun rol, 
                              Pe scena vietii mele actor.

apus de zambet

Cutreier hazardic apusul sufletului meu
Imi lipseste viata, oceanele, cerul ... imi lipseste libertatea pasarii cazuta in gol.


      Acest ASTAZI al tau este pretiosul MAINE al acelui care a trecut dincolo IERI.

Răvaş matinal

Dar te aud

Cum şopteşti vorbe ce îmi dezvăluie contrastul.

Corpul meu nud,

Aşteaptă neliniştit să îl lovească nefastul.

În faţa ta, sunt dezgolită de regrete,

Nu mai am simţuri,

Sub masca ta, se ascund mii de portrete,

Sute de râsete, zeci de amăgiri.

Oare cine e acela ce-mi surâde voios,

Cu ochii de sticlă ce lucesc în noapte ?

Cine-i acela care şi azi e orgolios,

Dar totuşi mă-nvăluie neîncetat în şoapte…

Suflet neutru

Captiv între pereţii unui om frumos.

Buze de cupru

Ce pe faţă, un zâmbet etern îmi cos.

Te adulmec pentru că nu eşti terestru.

Încerc să-ţi înţeleg misterul privirii de gheaţă.

Aripi îmi cresc, mă-ndrept spre un astru,

Dar ochii mei se-ntorc la tine, se-ntorc în ceaţă.

Mugur de înger

Respir sacadat refuzând un adevăr.

Mă încălzesc în ger

Acum realizez… îmi place să sufar.

Petale de nori purpurii

Mă îneacă într-o fericire surdă,

Mă scufund în gustul amintirii

Care e atât de dulce, atât de absurdă.

Sfiala ta fură din mine

Vorbe, respiraţii, gânduri.

Mă săruţi, simt savoare de afine

Iar în tine explodează fluturi.

Fulgi de nea, culoare de lalea,

Vise marcate, rememorate pe podea,

Dimineaţă de sâmbătă, adiere grea,

Adormiţi amândoi, ameţiţi pe saltea.

Realitate-nmiresmată, chilipiruri şi cafea,

Cămaşă şifonată, cearcăne-ndoite

Îmbrăţişare caldă, veşnica prezenţ-a ta

Moment irevocabil de amor şi jurăminte.

Ramona Strete &
Ale Love 

Amintire...

Amintire...

Abia îmi mai amintesc gusul tău

Acum topit într-un colţ al gurii,

Îmi amintesc savoarea ale talei priviri

Acei ochi negri ce mă scrutează,

               Ce mă-nchid în simţiri.

Un vis ciudat traiesc aievea,

Înecata printre valuri fumurii,

La mal încerc s-ajung adesea,

Dar nu mai pot, căci tu nu vii.

Visul meu ’necat în valuri

Mă ţintuieşte, mă obligă să tac.

Dorinţe pendulează-n idealuri

Dar nu le-ascult, nu le vad, mă prefac.

Unde zbori, gând, aşa departe ?

Mă duci spre durere, mă duci spre moarte.

Tot ce conştientizez e-un cuget anost,

Dar e absurd, involuntar, fără rost.

Mă îmbăt în amarul amintirii noastre,

Sorb din ea, dar nu mă satur,

Tot ce-i al tău împart acum cu altul

Chiar şi buze, ochi ce mai demult

Pe tine te purtau într-un loc măiastru.

Te iubesc şi-acum, dar nu văd asta,

Realitatea crudă m-a orbit profund;

Te caut şi-n vise şi-n vorbe mute,

Adevăratele sentimente mereu le ascund.

Mă cuprinde disperarea singurătăţii,

Mă domină solitudinea maturităţii...

O ignor, dar ea nu pleacă ci încearcă

Prin amintirea ta

             Să mă aducă mereu în transă.

Nu mai vreau nimic decât

Să te respir, reating, resărut, resimt,

Parfumul tău să-l mai inspir plângând,

Să mai tresar

            Când mă dezmierzi plăpând pe gât.

Mă abţin să exprim totul în cuvinte,

Mi-e frică să afli prea mult,

Căci nu meriţi ceea ce inima mea simte,

Nu te merit şi te-am pierdut demult.

Ramona Strete &  

Ale Love  

-

my truth isn't your

“Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de a privi în faţă şi de a recunoaşte adevărul.”

                M-am oprit asupra acestui citat, deoarece Eminescu abordează tema adevărului si antipodul acestuia, minciuna, considerând-o un viciu “cel mai mare păcat al oamenilor” şi până la urmă îmi recunosc păcatul şi eu sunt un om.

                Omenirea s-a confruntat mereu cu o frică, teama de necunoscut. Viitorul este cea mai iluzorie siguranţă, iar acest viitor este construit treptat din trecut şi prezent. Se întamplă adesea să nu fim de acord cu un fapt actual, astfel schimbăm realitatea, modelăm adevărul, fără a-l recunoaşte în totalitate devenind minciună. “Este greu să spui adevărul, să-l asculţi e şi mai greu, iar să-l faci înţeles este cel mai greu”, susţine Boronian. Altfel spus, minciuna este un adevăr, dar e un adevăr modelat în aşa fel încât să nu distrugă sau să rănească.

                Având în vedere faptul că adevărul nu este general, este interpretat diferit de fiecare persoană şi în aceasta constă teama de a-l recunoaşte, teama de a fi interpretat greşit de ceilalţi “Adevărul pur si simplu, este rareori  PUR şi niciodata SIMPLU” Oscar Wilde. Ne este foarte greu uneori să recunoaştem realitatea şi dacă nu reuşim să traim pe o linie a veridicitaţii din exterior, vom fi condamnaţi să trăim cu minciuna din interiorul nostru. Eu personal prefer să traiesc în spiritual adevărului, Chiar dacă trebuie să sufăr pentru aceasta, mai de grabă decât să raţionez în mijlocul plăcerii sau să fiu fericită în chip rational.

                În concluzie, adevărul este un fapt general, consecinţele acestuia sunt frica omenirii. Până la urmă, eu savurez senzaţia în care ascult minciuna căreia îi cunosc adevărul şi consider că nu există om orb în faţa adevărului, ci pur şi simplu îşi închide ochii.

Mirele meu

  Nunta

     Mirele meu, vin înspre tine. Vin să mă îmbraci în rochia albă, zăpada crestelor tale; să îmi așezi suav voalul brodat din nori; să mă încalți în panofii Cenușăresei, cristalul de rouă al dimineții friguroase pe iarba crudă. Să îmi împletești cununa din floare de colț și să mă faci mireasa ta.

        Lumină... lumină caldă, lină, voi primi prin tine. Părinții mei sunt Luna și Soarele, care mă însoțesc la regala ceremonie. Sărutul tău prelung îmi umezește buzele, îmi umezește pielea, mă îneacă. Mă scald în armonia pe care o lasă valul lin al râului tău.

       Munte, tu ești mirele meu și eu sunt mireasa ta. Cerul e altarul nostru și peștera e locul unde imi clădești culcușul. Părăsesc sângele lumesc și mă încredințez divinității.

We were born to fly

Un marş al simţirilor. Corpul îmi este invadat de sângele care aleargă bulversat prin vene, sânge ghidat de spaimă- pasiune, frică- dorinţă. Toate temerile lumeşti sunt invocate în mine şi mă domină.

            What would be if tomorrow my parachute will not could be open ? Time will make you to forget me... soon.

Un glas ascuns urlă înăuntrul meu.

            Sunt aşezată prima în batalion, sentinţa faptului că sunt cea mai mică; primul care urcă e ultimul care coboară. Mă supun tăcută, această tăcere nu exprimă acceptare, ci este de fapt absenţa cuvintelor. Nu mai am nici o întrebare pe care să o adresez vieţii.

            Mă aşez pe scaun şi mă ridic uşor de la sol. 200, 500, 800 metri. Undeva sub mine se pierd chipurile oamenilor, încet se pierd şi trupurile lor, rămânând doar energia care pulsează, pete de culoare ghidate fiecare de viaţa proprie sau rutină. 900, 1000, 1200 metri. Simt respiraţia înspăimântată de lângă mine, închid ochii şi aud sunetul răsuflărilor alerte, care se lasă năucit, sugrumat de un vuiet agresiv. Uşa avionului e deschisă şi aerul intră zdrobit înăuntru, pregătit parcă să mă zgârie şi să mă înhaţe. Expiraţiile sunt din ce în ce mai puţine, unul câte unul se lasă pradă căderii. Un coleg sesizează că sunt palidă, dar eu neg conştient şi inconştient orice manifestare de teamă a trupului.

             Mă ridic în picioare, capota paraşutei este de o greutate care mă doboară. Privesc spre locul de părăsire a aeronavei şi ţin strâns în mână comanda automată. Îmi simt corpul împânzit de toate fricile lumeşti. Mă îndrept cu o nesiguranţă supremă. Conştient, mă întreb în sinea mea dacă e cazul să desist. În acelaşi moment, involuntar, printr-un gest reflex mă aşez în faţa uşii, acceptând ca aerul să mă izbească violent.

            În jurul meu e agitatie, totul se mişcă într-un ritm alert. Instructorul din aeronava îmi spune ceva... nu stiu... nu contează... oricum nu mai sunt capabilă să aud, să ascult, să recepţionez, dar mai ales să înţeleg. O săgeată cu veninul aprehensiunii e înfiptă în mine, lăsând să se scurgă toată poţiunea în venele mele.

            Vag, percep un ’’du-te’’, îl privesc şi mă loveşte încrezător pe umăr. Gata... este prea târziu să mai ezit. În acest moment, toată viaţa este numai un flash în faţa ochilor.

Zâmbesc în agonia finală, în culmea neantului absolut, râd în clipa supremă... sar... si atunci conştientizez, nu cad ci zbor. Aripi de înger mi-au rodit în suflet. Cunosc acum răspunsul vieţii. Soarele este atât de puternic încât parcă mă orbeşte, dar grijuliu mă dezmiardă. Privesc sub mine, dar nu văd nici urmă de suflare, deasupra mea, mai pot observa încă avionul care se îndepărtează. Sunt atât de liberă !

Îmi regăsesc spiritul, sunt dominată de fiinţa infinită. Sufletul şi-a găsit dreptul de a respira. Pene albe mă înconjoară si divinitatea mă îmbrăţişează. Cât de fabulos e cerul ! Paraşuta s-a deschis emamând o notă acută. Linia melodică pe care o crează întâlnirea paraşutei cu aerul, mă îndeamnă la dans. Mă metamorfozez intr-un duh însufleţit de culoarea fericirii, dansând în balansul aerului. Manin.

Devin om.

Picioarele mele se apropie de sol.

În mine va umbla veşnic de acum

o pasăre lovită de zbor,

cu un etern dor

de a mă căţăra iarăşi pe un nor.