Ante -Vita
Amintirea ta e mătase albă,
Luceafărul veghează prezenţa
ta suavă.
Luna-mi rosteşte în slove
calea
Dorinţa mi se înalţă în mugur
de lalea.
Amintirea ta e mătase albă,
Ascunsă într-un şifonier de
vise
Care acum aleargă caldă
Prin faţa unor uşi închise.
Tot ce-i neînţeles
Se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
Căci eu iubesc
Şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
Floare de iris
Ce ne-a înmiresmat cărarea se vestejeşte răpusă în tălpi de gânduri. Îmbrăţişarea ta
caldă nu trebuie să o mai poftesc, dar ea îmi oferă alinarea, este paradisul ce
îl doresc. NU este paradisul meu... nu mai este...
Ace de arici
îmi înţeapă suflul, luna îmi veghează acum apusul. Sufletul mi se frânge în mii
de cristale şi dorinţe prind viaţă de la o singură răsuflare. Acel arici care
mă doare, e şi el viaţă, energie, bătaie de inimă şi savoare.
Vreau ... Îmi
doresc să nu mai fiu umană, ca să pot să îmi anihilez trăirile. Frunze de
vişin, smicele de măr, sevă de nufar. Eu sunt doar un luceafăr ce îşi caută
strălucirea într-o noapte târzie de iunie.
Zbori fluture,
ascultă şi lasă furnicile să-şi plângă iubirea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu