marți, 6 iunie 2017

Dans Armonic



Ne-am hrănit și rănit amorul și egoul;
Au dus lupte inegale pe frontul inimilor noastre,
Sfârșindu-se și sfârșindu-ne fără ca eroul
Să nu blameze, plin de remușcări, spre astre.

Dar iată-ne astăzi sărutându-ne sub lună
Și întrebându-ne ce strălucește mai tare:
Stelele ce încântate și în cântare ne cunună,
Sau buzele noastre pline de-a fericirii culoare ?

Acolo unde aerul cu apa se-ntâlnesc,
Tremură peștii pe cer și păsările-n mare,
Valurile zbuciumate peste suflet năvălesc;
Regele și regina își încheie valsul la apus de Soare...



duminică, 16 octombrie 2016

inimi de munțomani


  Deja căile mele respiratorii erau însetate de aerul montan. Eram nerăbdătoare să încep lupta de recucerirea a teritoriului numit suflet, ce se poate regăsi numai printre creste.
Cu o pasiune ce se putea simții în pulsațiile inimii mele, ne-am urcat în mașină, am pornit motorul și ne-am îndreptat spre munte. Roţile se învârteau amețitor pentru a ne duce pe noi mai aproape de țel.
Ajunși la poale, am fost întâmpinați de niște pădurari. E adevărat că ne priveau suspicioși, sau cu un oarecare amuzament gândindu-se la înverșunarea noastră, dar asta conta cel mai puțin. 
     Am lăsat mașina, ne-am alimentat fiecare propriul motor cu roșii, ardei, ceapă, brânză și slănină, apoi ne-am luat rucsacurile în spate și am urmat chemarea muntelui. Drumul destul se lat se întindea în fața noastră dornic să îl urmăm. Fiecăruia i s-a dăruit un prim cadou. Mie râul mi s-a oferit limpede să îmi astâmpăr setea de munte, apă și viața din el, iar băieților le-a oferit bere.
Căutam indicatoarele montane să ne asiguram că ne afăm pe calea cea bună, cel puţin geografic, căci "plecaţi de acasă" eram cu toţii. Traversam râuri. Analizam fecale pentru a ne asigura că nu ne expunem prea mult pericolului de a face cunoştintă cu ursul. Ne dădeam cu părerea: oaie, capră, vacă. După ore de urcuş, am trecut printr-o poieniţă. Ar fi fost nebunesc şi primejdios să campăm acolo, dar era primul loc unde am fi putut fizic amplasa cortul. Am urcat apoi printr-o pădure. Urmăream fiecare copac pentru a nu pierde traseul. Gustam aerul montan prin toți porii. Ieșind din pădure, răpuși de oboseală, am zărit o cabană. Nu a mai contat nimic. Am părăsit traseul marcat şi am urcat o pantă cu numerase denivelări pe care doar gleznele le-au mai simțit. Noi anihilați de euforia zăririi cabanei ne îndreptam spre ea nestingheriți.


    Deja se înserase ușor. Noaptea ne pândea de după creastă. Maiestră în arta făuririi căsuței, am ridicat cortul în câteva minute. Băieții s-au ocupat să aducă lemne și astfel ne-am creat seara perfectă. Soarele a apus înspre Negoiul Unguresc. Am îmbrăcat costumația de ursuleț să mă asigur că nu mă atinge frigul și am stat cu toții lângă foc. Momentele păreau o pagina ruptă din antologie. Luna s-a ridicat greoi pe cer, plină și măiastră, să pună apoi stăpânire pe tot ce este mundan. Vântul avea pulsații de viață. Pădurea de brazi își cânta printr-o doină cântecul de înstrăinare. Maestrul fotograf încerca să surprindă sublimul în imagini, flăcările și luna luptându-se în lumini. Flăcările agere, fierbinți, Luna lentă şi rece. Mă aflam după o îndelungată perioadă, din nou față în față cu mine însămi. Eram subiectul unei treziri spirituale. Tânguia Luna. Istoria se scria cu cerneala prafului de stele. Simțeam pământul tare sub mine. M-am gândit la noi oamenii, căci suntem făuriți din aluatul numit pământ. Totul e efemer, la fel și noi. Eram pătrunsă de epica fuidă a existenței. Am adormit apoi în contemlare. M-am trezit. Era noapte. Am auzit pași în jurul cortului. Ceva era în neregulă. L-am strigat pe unul din băieți. Mi-a răspuns afirmativ. Se plimba prin beznă deranjat de prezența unor musafiri nepoftiți: șobolani. Își aveau probabil culcușul în cabană, iar de data aceasta noi eram invadatorii. Am adormit apoi iarăşi, ca după un lung periplu. Dimineața m-am trezit suficient de repede să particip la spectacolul răsăritului Soarelui. Am prins astfel apusul Soarelui, răsăritul Lunii apoi răsăritu Soarelui, toate în decurs de câteva ore. 

Am mai zăbovit puțin, apoi stingheri ne-am luat căsuța în spinare și am pornit la drum. Mă simțeam enegică și plină de viață, dar starea asta nu a durat prea mult. Nu reușeam să găsim poteca, iar mai sus la doar 100 de metri de unde campasem în noaptea precedentă, am găsit urme de urs. Imediat apoi am conștientizat că mai rămăsesem cu doar 500 ml de apă iar ziua se arăta lungă și solicitantă. Ne-am bucurat când am regășit poteca. Ne-am bucurat și când am zărit indicatorul spre izvor. Bucurie ce s-a spulberat prematur. Izvorul era secat, noi însetați, iar Soarele ne considera războinici în care își înfigea razele precum niște sulițe de căldură. Aș putea denumi sentimentele ce mă perindau atungi: forța civilizatoare a jertfei. Dar natura plătea cu peisajul ei orice temere și suferință îndurată. Crestele se arătau zvelete așteptându-ne pașii. Am gasit un alt loc de campat. De aici deja sublimul ne aparținea. Conduși de doza de adrenalină oferită de magia naturii ne aventuram și îaintam bravi. Cieam indicatorul. Făceam calcule: ne ducem, ne întoarcem, ne învârtim. Orele le minimalizam, timpul conta bineînțeles, dar era la cheremul nostru. Noi eram zei. Ne apropiam de vârf. Ne-am făcut iluzia reușitei prea repede, dar nu am deznădăjduit. Aveam eliberată în sânge prea multă serotonină ca să nu gust din plin magicul ce ne înconjura, imagini ce reverberau. Ce să vezi, pietrosul era plin de pietre! Făceam pași mai sprinteni, dar grijulii. Eram atât de aproape... prea aroape, până când încă un pas și ... mă aflam acolo, în vârful lumii, cucerind Pietrosul Călimani. În depărtare se putea zări Suceava, iar la polul opus Lunca Bradului. Ne aflam între două lumi.

Anii s-au perindat
Crucea de lemn a putrezit
Steagul s-a deteriorat
Doar cerul a rămas domnind nestingherit.

Ne-am așezat să dormim în vârful lumii. Un somn bine meritat. Aveam impresia că dacă vântul ar fi lovit cu putere urma să zbor din nou cu parașuta, dar de data asta fără parașută. Trăiam acalmia. Am respirat amplu ca după niște ani de zbucuium, să îmi umlu plămânii cu aer divin. Am adormit apoi cu toții. Vântul era aprig. Ne intra până la oase sub toate păturile ce le-am pus pe tronul montan. Ne-am trezit. Aici totul era pur. Nu se vedea urmă de emfază. Norii se jucau cu noi, preluând forme comice. Am abdicat tronul. Ne-am luat la revedere de la Pietros. Rămăsesem cu provizii foarte mici de apă, pe care o drămuiam matematic. Am lăsat Pietrosului ofrandă, neintanționat, unul din izoprene și coboram muntele în pas alergător. Un izvor ne-a întâmpinat după 2 ore. Am mai avut alte 3 ore de coborâre. Acum la plecare traseul părea mai lung decât la venire. Priveam constant în urma mea să asimilez cât mai mult din natură. Aș fi contemplat fiecare frunză. 
Ne-am întors acasă. Inimii mele de munțoman nu îi era îndeajuns, așa că repede am vizat următorea escapadă montană ce se anunța în weekendul apropiat.
După numai o săptămână, ne aflam din nou cu rucsacurile în spate, de data asta pregătiți să cucerim Ciucașul. Am început traseul promițător. Dar după numai o oră ne-am dat seama că ne eram în afara rutei, fără marcaje montane. Asta conta prea puțin. Mă simțeam prea bine pentru a mă îngrijora. Eram acompaniați de 3 dulăi în forță. S-au luat după noi de jos de la cabană. Ne-au urmat evlavioși atât pe traseu cât și în afara lui. Am găsit chiar și o asemănare între ei și mine. Le plăceau  să intre în toate bălțile. De comun acord i-am denumit pe fiecare. Aveam impresia că răspundeau uneori la numele ce le alesesem. Doi dintre ei ne-au abandonat, dar Costache Negruzzi ne-a rămas alături. Când am făcut un popas de masă, el dornic de aventură, s-a alăturat unui alt grup de turiști. Pierderea lui, nu a mai primit slănina promisă. Începea să se înnopteze, iar noi eram nevoiți să mărim pasul pentru a ajuge să campăm. Vedeam în depărtare cabana Ciucaș. Ne-am pus corturile lângă un lac. O parte a plecat la cabana, apoi trebuia să îi urmăm și noi.
      Era deja beznă. Frontalele erau un ajutor imperios. Vântul avea un strigăt sumbru. În fața lui se jertfeu pulberile de aer. Simțeam umezeala cum se lasă peste noi. Ne îndreptam spre cabană, având ca unic ghid lumina ce se zărea. Ne-au asaltat vreo 6 dulăi. Am bătut în retragere. Ei nu păreau să cedeze. Noi eram singuri, în vârf de munte, atacați de dulăi. Nu îmi prea surâdea. Dar l-am văzut pe unul din ei dând din coadă prietenește. Îl imobiliza pe altul ce se avânta agresiv spre noi. Asta mă liniștea. Cu telefonul în mână și cu jumătatea de liniuță de semnal de internet am căutat un număr de contact al cabanei. Am găsit. Am sunat. Tonu de apel ne-a înghețat respirațiile. Prima tentativă eșuată. Eram deja de mult timp afară. Ne era rece. Eram deznădăjduiți. Dar cum fiecare om se leagă de orice umbră de speranță am mai avut o tentativă. La capătul celălalt al firului, am auzit o voce de bărbat. Poate cea mai caldă voce de bărbat, căci ne-a fost raza de lumină din bezna șanselor eșuate. Am ajuns într-un final la cabană. Aceasta avea un design sublim montan. M-am încălzit cu o ceașcă de ceai și cu râsetele noastre zglobii. Eu mi-am încălzit și neuronii cu un joc de logică matematică. Era seara ideală.

Am mers apoi să dormim în corturile noastre. Brâul aurit al căii lactee încerca zadarnic să domine cerul, în spatele norilor ce se arătau mai puternici. În reuniunea cu natura găsești manifestări de loialitate față de tine. Și vei ști. Vei ști că o mare parte din tine este în regulă în mâinile, sufletul și gândurile altora. Că nimeni și nimic nu le va putea denatura, atinge și distruge. Că sunt păzite de omul care ai fost, ești și de oamenii în care ai crezut și cărora le-ai lăsat bucățile cele mai importante din tine. Atunci de fapt afli adevărata ta valoare. 
Noaptea a fost rece, foarte rece, dar m-am baricadat destul de bine. Am adormit greu. Am auzit vântul ce scutura cortul. Apoi caii ce se perindau pe lângă cort, pe care unul din băieți i-a speriat aruncând o petardă. Ulterior am întmpinat ploaia iar într-un final m-a întâmpinat și pe mine somnul.
Murmurau zorii din tunic de apă. În vârf de munte, lepădăm era vidului. Derizorul piere. Devenim mai transigenți, mai umani.

"Și chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge. Și chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina."
Nicolae Titulescu

miercuri, 17 august 2016

Renaştere non-abjectă



Pe marea agitată
Valurile şoptesc lin,
Iar dincolo de valuri licăresc lumini.

O insulă îndepărtată
Ne salută incisiv
Dar uitarea e gestul decisiv.

În sclipirea lunii
Se reflectă în mare
O stea căzătoare.

Sub cerul pur
Dansează nocturn
Peisajul nud.

Tinere şi zvăpăiate
Se prind în jocul ludic
Sufletele noastre.

Pe nisipul fin
Curg stropi de fericire
Din paharele prea pline.

Cu râsete zglobii
Cortul nostru,
Scorbură de nebunii.

Invităm pescăruşii
În dezinhibata mişcare
Curgând muzica-n difuzoare.

Atmosfera e “ceas”,
Vin n-a mai rămas,
Rostim cuvintele-n balans.

Scoicile se închid,
Se duc la culcare,
Timpul e târziu, pielea-mi miroase a sare.

Trupul nostru arde,
Dar motoarele s-au oprit,
Sub luceafărul descumpănit.
Bonne nuit !



vineri, 13 martie 2015

Provocându-te provocator




Alert, alert îmi fug prin minte
Mii și mii de cuvinte.
Alerg, alerg printre voinţe,
Tu ești ceea ce inima mea simte.

    Am plecat oarecum. Dar nu departe și nu de tot. Pot să scriu doar despre tine. E un fel anarhic de a te păstra de la distanţă lângă mine. E o imersie de culori ce mă împresoară. Te regăsesc în tot. În nori, în munţi, în aer, chiar și în șoseaua goală. Mă ademenesc acei ochi de-o cromatică cerească, senină… iar când îţi simt chiar și privirea hazlie, oare cine e de vină?
    Hai să facem cunoștinţă! Eu sunt o oarecare și totuși acea specială fiinţă. Tu cine ești? Ce fel de Tu, menit să-nvie șocul meu apexian, printr-o atingere zglobie? Undeori când respiraţia ta-mi pătrunde-n pori ”P”-urile mele o iau razna. Ai așa un iz diabolic ce maschează o iubire divină. Naști în mine controversele unor întrebări neelucidate. Cu drag mă ademenești în jocul tău provocator psihic, iar eu ~cu drag~ îţi răspund provocării.
    De data aceasta regulile jocului le voi face eu, toate substituindu-se unui unic sentiment: iubire! Șah mat! 


luni, 9 martie 2015

Invitaţie



Ale tale buze moi
Aş vrea să le simt şi apoi,
Sărutul să ne spele de noroi,
Să rămânem doar noi
Dezbrăcaţi de păcate, goi.

         După ale tale buze blajine
         Tânjesc când nu eşti cu mine
         Şi sângele-mi zvâcneşte-n vine,
         Trupu-mi tremură cu dor de tine,
         Iar inima a luat-o razna, bine.

                  Când ale tale buze calde
                  Sufletul mi-l vor arde
                  În mii de flăcări înalte,
                  Te previn că voi rosti balade
                  Ce vor naşte în tine cascade.


miercuri, 25 februarie 2015

Copil al vieții



De-ai ști, copil naiv, că inima-mi te cere
N-ai arunca cu jar pe visele mele;
De-ai ști, copil naiv, că eu zâmbind sub stele

Mă gândesc la tine și la clipele de miere.

Cu pașii apăsați îmi calci pe dorințe,
Amplificând durerea din străfundul conștiinței.
Te lași furat de viață și de suflul ființei
Cât încă ești viu și n-ai făcut actul căinței.

Copil drag, tu cel ce stingi cu bună știință
Flacăra sufletului meu, print-o vagă neputință,
Neputința de a rosti etericul TE IUBESC,
Rogu-te acum lasă-mă măcar să jelesc.

Să arunci mai puțin jar te-aș mai implora,
Cu pași mai puțin apăsați, să calci aș prefera,
Și cu cea mai lină suflare să-mi stingi flacăra,
Să mă doară puțin mai puțin sfărmarea ta și a mea.




luni, 17 noiembrie 2014

Rugăciune spre cer


       Iubirea nu este totul într-o relaţie. Noi ne-am iubit până la cer și înapoi. M-ai iubit pur, iar eu te-am iubit divin. Însă ne-a lipsit înţelegerea celor din jur, ne-a lipsit siguranţa și uneori încrederea.
       Am considerat mereu despărţirile ca fiind cele mai triste momente din viaţa unui cuplu, iar cuplul nostru a avut viaţă cu siguranţă. Dar durerea despărţiri e mai mare, căci moare sub privirea a doi îndrăgostiţi neputincioși o iubire sănătoasă, tânără, reală și vie. Am resentimente de vinovăţie. Duc povara ce mi-o asum, aceea a unui criminal al iubirii. Chiar dacă nu eu am infipt cuţitul în iubire, eram răspunzătoare de salvarea ei, aceasta este datoria unui medic și mai ales a unui medic îndrăgostit. Însă am fost răpusă și imobilizată. Am fost dezarmată. Mi s-a luat bisturiul din mână și stetoscopul de la gât. 
        Iubirea stă inertă în faţa mea. Tot ceea ce mi-a mai rămas de făcut este să mă rog, iar dacă Dumnezeu va considera că această iubire trebuie să trăiască aici pe pământ va face o minune și o va salva de pe patul morţii din spital. Dar dacă nu îi este prăznuită trăinicia lumească va urca în cer alături de îngeri, diseminând metastaze în sufletul meu. Astfel va rămâne doar o luminiţă fosforescentă apărută la computerul tomografic în dreptul inimii, căreia medicii nu îi vor descoperi vreodată patologia.
       Nu sunt o fire cu un debordant fanatism religios, însă sunt credincioasă și spun Dumnezeu este iubire !


joi, 24 iulie 2014

Stop Cardio-Respirator. Respir Amor




            Destinul înseamnă alegeri. Inimi amanetate. Unii iubesc din plictiseală, alții din iubire. Mundanul e crud.
           Resetarea psihico-morală m-a dus la o tăcere prelungită. O tăcere necesară în care m-am cufundat pentru a-mi aduna cioburile de suflet, așteptându-l pe acela care poate să îmi posede inima, atingând-o în cel mai blajin mod.
           Reveria mi-a fost benefică, însă luciditatea a venit mirific într-un cadru angelic, zgomot mut, stropi de ploaie ce se prelingeau pe piele și îmbrățișarea care a unit toate cioburile de suflet la un loc.
Există îngeri printre noi. Îngeri meniți să cultive zâmbete. Le sădesc, le udă cu cele mai pure lacrimi și le mângâie cu cele mai plăpânde cuvinte. Sunt binecuvântată că am avut prilejul ca din amalgamul de frustrări să fiu ridicată de un astfel de înger, pe care renunțasem să-l mai caut, când el mă găsise pentru a-mi prezenta edenul.
 Astăzi am văzut un pui de mămăruță. Era atât de fragil încât dacă și-ar fi desfăcut aripile s-ar fi sfărmat. Roșul lui era pal, iar punctele negre abia se conturau. Am fost adesea alintată, spunându-mi-se ”mămăruță”. Acum am găsit similarea. Cu o inimă fragilă mă aflu la început de drum... la început de reală iubire. Mă obișnuisem să duc o viață idilică, însă nu îmi trăiam propria viață, încercând să o pictez pe a altora.
           Am selenizat, însă nu regret nimic, căci sufletul trebuie să cunoască inanitatea pentru ca mai apoi să se bucure de ieșirea din anomie. O ieșire magică datorată unei apariții pure, divine, calde.
           Celestul aparține iubirii. Restul e tăcere. 
           ~Omnia vincit amor; et nos cedamus amori.~

sâmbătă, 7 iunie 2014

Nebunii





Au înnebunit salcâmii
În nebunia sufletului meu.
Nebună e luna când ne zărește
Sărutându-ne nebunește.

Tu ești parfumul meu de tei
În luna mai a parfumatei primăveri
Ce ne-a găsit îmbrățișați parfumați,
Ohhh ce mult ai tu parfum de mine
Atât cât am și eu parfum de tine !

Candoarea ta mi-e opiu,
Îmbrățișarea mi-e morfină,
Ești iluzia divină
în realitatea deplină.

Vorbesc despre nebunie și parfum
Temându-mă că ești un iluzoriu fum
Ce se stinge ca o ultimă țigară
Stingându-se a noastră iubire ștrengară.

miercuri, 30 aprilie 2014

Fiind un TransMed


Privirea îmi era acaparată de luminile farurilor ce se apropiau de noi. Încercând să întrezăresc numărul ”K” de Chișinău, îmi îndreptam atenția spre fiecare vehicul care ar fi putut să fie autocarul așteptat... până când acesta s-a apropiat, a încetinit, a accelerat și s-a îndepărtat. Noi ne aruncam reciproc priviri stupefiate. După un blocaj psihic de câteva secunde, printr-o mișcare rapid impulsivă, ne-am aruncat în mașină bagajele și pe noi de asemenea și am pornit urmărind autocarul, într-o goană demnă de filmele polițiste. Telefoanele sunau precum sirenele. Ancorată într-un stimul alert, întrețineam convorbiri rostind cuvinte greu inteligibile și doar pe jumătate, încercând să câștig timp. Într-un final (thanks bro) am făcut rost de numărul șoferului, căruia Ada, printr-o ”diplomație aparte”, i-a ordonat să oprească. Aceștia, căci erau doi, învălmășiți în mii de scuze, s-au oferit a fi foarte amabili, învățându-ne cum să facem ”semn de oprire” unui autocar. Ne-am preluat locurile ce aveau să ne fie scaun, masă, pat pentru următoarele 10 ore și am marcat momentul în jurnalul amintirilor, cu titlul –Începutul călătorie cu peripeții-.
Noaptea a căzut ușoară peste noi. Scaunele păreau chiar comode în compania unor oameni calzi. Am vorbit mult, am râs și mai mult. Când am primit cărți de vizită din partea șoferului, am răspuns cu ”Da, mulțumesc” sau ”Nu am nevoie, nu voi mai apela” ... fiecare în funcție de gradul frustrărilor. Șoferii autocarului ne amuzau cu glume într-un accent –moldoviniesc- sau prin expresii atipice, mai ales când ne-au ”cerut familia” pentru bilet. Orele treceau rapid. Destinul ne-a dat de înțeles că trecem prin timp, transpunându-ne cu o oră în viitor, datorită schimbării de fus orar, pentru ca apoi să ne ducă într-un trecut al României. Vama ne-a întâmpinat grăbită parcă să lase descoperit tărâmul de după graniță.
După șesuri și șosele, roțile s-au oprit, iar noi am fost poftite să coborâm în fața presupusului cămin. Domnea o liniște sumbră. Cerul abia lăsa să se întrezărească albul norilor. Soarele nu răsărise încă. Din nefericire căminul nu era acolo,
din fericire exista o fântână,
din nefericire apa nu era potabilă,
din fericire nu eram departe de destinație,
din nefericire pe Victor tocmai ce îl trezisem cu un apel matinal,
din fericire Victor este foarte rapid și eficace,
din nefericire frigul îmi agasa în întregime corpul,
din fericire peisajul părea pașnic întâmpinându-ne pe alocuri cu viorele
din nefericire secundele îmi păreau că se dilată
din fericire a ajuns și Victor, iar această fericire le întrece pe toate. El a reprezentat imaginea ideală, venind energic și pozitiv, acompaniat de zâmbetul care mă însoțește și pe mine mereu.
Am ajuns repede la cămin, care suferea și el de aceeași răcoare. Câteva noțiuni semnificative: mănușile lui Victor+ crivăț de Chișinău = frig.
Ziua, încântată de venirea noastră, a descătușat soarele și l-a afișat pe cer, razele ne mângâiau plăpând pielea, în semn de bun venit. Porțile orașului, blocuri monumentale, parcă se deschiseseră anume pentru noi. La grădina zoologică animalele erau antrenate într-un joc vioi expus sub soare. Seara de duminică s-a lăsat alene, cină în MallDova alături de Tatiana și Grisha, iar apoi întâlnirea cu toți Transmezii s-a pliat perfect pe doleanțele mele.
Săptămâna a început cu niște cursuri, unde datorită lui Ion, nu a fost necesară introducerea formală. Din cauza sistemului, cursurile abordau și părți mai puțin utile pentru studentul medicinist, dar își dovedeau și partea practică. Dupămasa a apărut Olga... ohhh Olga, foarte simpatică, provine dintr-o familie mixtă de ruși și ucrainieni. Ea încercând să se adapteze graiului românesc, onduia fiecare vocală, făcându-ne cunoștință cu accentul ei deosebit ”iacă florișielile șelea șe frumoase sunt!”. Luni au fost: muzee – unde trăirea istorică se simțea încă de la primul pas în clădire; Centrul de simulare –unde medicului și gândirea artificială cooperează în beneficiul omului, dând astfel sens inovației și medicinii; Dendrarium –unde natura pare o imagine transfigurată liniștii sufletești... iar în această liniște sufletească, fiecare își introduce partenerul, căci în Dendrarium am întâlnit numai cupluri. Spre seară am savurat clătite tradiționale, iar Victor ne-a făcut surpriza supremă: ”Chișinăul de seară”, căci sentimentele profunde se văd în gesturile mici. În acea seară, amuzândune-ne cu Victor pe trotuarul chișinean am admirat cerul și m-am lăsat pierdută printre stele. În orice colț de lume m-aș afla, cerul e același dincolo de nori. Stelele mă întâmpină în candida lor lucire. Mi-au trecut prin minte oameni dragi de care în acel moment, mă lega numai cerul, fără tehnologie, telefoane, internet... eu, luna și tu.
Marți am mers împreună cu Mihaela la cursuri apoi cantină și bineînțeles beciurile de la Cricova, unde ne-am delectat privirea cu procesul întreg de creare a unui vin spumant, și depozitarea în orașul situat la 80m subteran. Întorși la cămin, a apărut și Cornel, după sincronizări mai mult sau mai puțin reușite... dar înainte să apară Cornel, au apărut alți doi băieții. După ce Diana le-a ”întreținut atmosfera”, se pare, fetele i-au speriat, iar ei au plecat numaidecât, probabil rămași cu sechele. A nu se interpreta greșit, fetele sunt minunate, singura neconcordanță era graiul. Chiar și discuția purtată între mine și Cornel la telefon a fost un cros unde eu alergam printre cuvintele ce le rostitea alert și încercam să le prind și deslușesc. Cornel, reprezentatul ideal al cuvântului ”galant”, nimic de reproșat la adresa lui, de la pantofi până la caracter, totul este șters de praf! Bravo! Fiecare din noi gătite pentru petrecere, am intrat în Vivaldi, alături de Alina  cea mai simpatică și sociabilă și drăguță și medicinistă și harnică și petrecăreață moldoveancă. Bineînțeles cu astfel de însoțitori, seara nu avea cum să eșueze. A fost karaoke, dans și melodii rusești din plin.
Măgulitoare amintiri... Miercuri: Grădina botanică, Bowling –majoritatea ne jucam pentru prima dată, râsetele s-au ținut lanț, iar pe Elena am proclamat-o învingătoare. Am fost ”Acasă la mama” împreună cu Alina. Călătorind cu ”rutiera”, un pasager, făcând referire la noi și-a exclamat uimirea ”iacă colea fetițelile șelea ce limbă grăiesc!”. Și dacă tot ne-am obișnuit deja cu karaokele, ar fi fost păcat să nu continuăm și în această seară. Marele meu avantaj este că nu mă trădează chipul jovial de minoră care m-a însoțit și aici, când pe bodyguard l-am derutat cu priviri, zâmbete și într-un final pașaport. Așadar, meniul serii prezenta ”Vacanță la Chișinău” și karaoke, unde împreună cu Anda ”Dragostea din tei” părea amorul idilic între muzica și entuziasmul ce se exterioriza din noi.
Dacă proverbul spune ”după muncă și distracție”, eu am făcut viceversa, după distracție, m-am prezentat dimineața sine qua non la secția de O.R.L. Profund impresionată de domnul doctor profesor, datorită abordării lui filozofice a scrierilor lui Paler, am ales numaidecât să intru și în operație alături de el. Consider că un medic se stimează când deține constand o parte morală a umanității, căci numai astfel statutul nostru nu poate fi distrus de apoptoză. În operație intrase un pacient cu deviație de sept nazal, anesteziat numai local, iar această alegere de anesteziere m-a șocat. Nu mi s-a dat de înțeles dacă este consecința unui sistem sanitar mofluz, sau dimpotrivă optarea spre profesionalism, însă sunt convinsă că în spital am cooperat cu oameni motivați de dorința reușitei. După un randevu cu decanul facultății de medicină, într-un iz al culturii am continuat cu o piesă de tearu și apoi cina în compania muzicală tradițională a unei orchestre, însoțiți bineînțeles de inegalabila Alina și ședința de selfie-uri.
Dulcele gust al vieții l-am simțit și vineri când deja ne-am aventurat pe cont propriu prin orașul bucuriilor în căutare de suveniruri și renumita Bucuria. Umplându-ne pungulițe cu bucurii pentru cei dragi și bucurându-ne de soare, oameni, clădiri simțeam că trăim împreună, psihoze în vise de roze. Trezirea din reverie a fost bruscă, în fața mănăstirii Curchi, care se arăta galantă, castă, atât de pură în întregul ținut înconjurat de verdele viu. Șoferul rostea istoria mănăstirii, dar puține cuvinte reușeau să se amprenteze în materia cenușie, căci odată ajunsă în fața mănăstirii, mă simțeam transpusă într-un ținut unde singura concretitudine rămnea sufletul. Liniștea era divină. Oscilând dintr-o lume în alta, am vizitat Safari, apoi 2 Haiduci, pentru ca în cele din urmă să ajungem la Orheiul Vechi unde celestul să se contopească cu mundanul într-un suav șuierat al vântului ce-mi legăna părul. Aici cuvântul –profan- nu a reușit niciodată să se întrupeze. Se vedeau chiliile călugărilor săpate în munți. Dacă la Curchi încă se mai auzea liniștea, aici chiar și liniștea muțise. Doza de sfințenie o găseai în fiecare particulă a aerului. Simțeam cum sensul vieții se contura în fiecare umbră. Viața înseamnă a transforma constat în lumină și flacără tot ceea ce suntem, întâlnim și ne înconjoară. Aici am acordat sinelui timpul de reflexie. Drumul înapoi a fost presărat de ațipiri consecutive, iar seara a fost prima seară în cămin cu fetele la o poveste, o prăjitură, o poză...
Ultima zi în Chișinău... după un ultim somn și după un ultim tabiet matinal, în pijama și cu periuța de dinți în mână deschid ușa și îl zăresc pe inconfundabilul și unicul Cornel. Ieșise dintr-o gardă de noapte la spital și fiindu-i drag de noi s-a grăbit să ne întâmpine înainte ca răsăritul să stăpânească în totalitate cerul. Pentru a ne dinamiza, am vizitat Casa memorială a lui Aleksandr Pușkin, poet și dramaturg clasic rus din perioada romantică. Dându-mi-se un pix și o foaie pentru impresii, pixul, în mâna mea, se transformase un dansator de elită, iar foaia, scena de dans unde eu regizorul, prestam specatacolul ce-mi curge prin vene: scrisul. Printr-o vreme relativ umedă, natura parcă ne jelea previzibila plecare. Intenționat sau nu am reușit să mai străbatem de câteva ori orașul în căutarea lui ”Mi Piace”, unde ne așteptam să găsim sushi. Informație nouă: Mi Piace nu are sushi! Dar a avut pizza, canapele comode, și faptul că am fost însoțiți de Alina și Cornel, oameni considerabil memorabili, a făcut din această zi o altă zi splendidă. Întoarcerea la cămin, pregătitul bagajului care devenise o provocare total indispensabilă dacă voiam să prind autocarul și mai ales concurând cu recordul lui Victor, totul devenise un allegro ludic.
Într-un final taximetristul, autocarul, îmbrățisările ”Cornel, te iubim!” au fost festinul epistolar. Pe drumul de întoarcere, parbrizul mare al autocarului era agasat de stropii de ploaie, care se loveau, prelingându-se apoi în semn de bun rămas. Vama, de data aceasta, a fost o peripeție: controlul a fost unul stric, pasagerii au coborât din autocar, câinele dresat adulmeca, iar noi, fete răzlețe ne amuzam pe skype și Facebook messenger imortalizând și timițând imagini comico-tragige ale situației în timp real.
Am trăit totul ca pe un basm unde noi eram protagoniștii. O săptămână a trecut într-un șir de cuvinte, cântec de clipe născând emoții. Mi-a vibrat sub gene un scurt și iluzoriu act al unui propriu respiro euristic, ce s-a caligrafiat etern în amintiri.