Scrisoare pierdută

     Lasă-mă.
     Îmi place să scriu aici. Noi suntem generaţia care am pierdut farmecul scrisorilor, nerăbdarea de a le primi, deschide, citi, reciti, retrăi...
     Lasă-mă să îţi spun.
     Scrisul mă eliberează, mă emoţionează pentru că ştiu că tu citeşti, mă citeşti, mă înţelegi, mă analizezi, mă simţi prin cuvinte, mă resimţi prin fraze. Ştii de fiecare dată când mă adresez ţie. Îmi cunoşti clipele de bucurie şi de tristeţe, eu sunt un fel de tu şi tu un fel de eu.
     Lasă-mă să îţi spun ce vreau.
     Vreau să mă tăvălesc cu tine prin iarba crudă, verde şi să simt roua pe coate, să tresar şi să te strâng mai tare în braţe. Să închidem ochii, să dansăm, să ne eliberăm de noi, să dansăm, să fim pe un câmp întins, plin de flori şi undeva în depărtare să existe o fântână. Atât. Eu, tu şi soarele zâmbind.

     Niiiuuu! Categoric Nu! Nu-mi răspunde. Nu-mi spune că ai citit. Vreau să cred de fapt că tu nu ai aflat ce ţi-am transmis. Am putea să o denumim „Scrisoare pierdută” ca atunci când fetele trimiteau scrisori iubiţilor în armată, dar scrisorile nu mai ajungeau niciodată la destinaţie şi ele aşteptau îndrăgostite, nerăbdătoare raspuns. Sau ca atunci când scrisorile ajungeau undeva departe pe câmpul de luptă, îngropate de ţărnă şi sânge, murind odată cu ele speranţa oricărui răspuns. Dar în aceasta constă magia... bucuria din urmă, când conştientizăm că pasiunea rămâne flacăra neîncetată a iubirii.
     Lasă-mă să îţi spun ce vreau să simt.
     Nu ştiu ce vreau... dar ştiu ce trebuie să simt, iar asta face parte din categoria -Ceea ce Ramona nu trebuie să simtă, pentru că noaptea este un afrodisiac care îi determină delirul-
     Totuşi... oare să mă laşi ?
     Atâtea flori dau în zadar parfumul lor subtil şi rar, în taină şi-n singurătate...

Ante -Vita

Ante -Vita

Amintirea ta e mătase albă,

Luceafărul veghează prezenţa ta                              suavă.

Luna-mi rosteşte în slove calea

Dorinţa mi se înalţă în mugur de                               lalea.

Amintirea ta e mătase albă,

Ascunsă într-un şifonier de vise

Care acum aleargă caldă

Prin faţa unor uşi închise.

Tot ce-i neînţeles

Se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari

Căci eu iubesc

Şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

Floare de iris

Ce ne-a înmiresmat cărarea se vestejeşte răpusă în tălpi de gânduri. Îmbrăţişarea ta caldă nu trebuie să o mai poftesc, dar ea îmi oferă alinarea, este paradisul ce îl doresc. NU este paradisul meu... nu mai este...

Ace de arici îmi înţeapă suflul, luna îmi veghează acum apusul. Sufletul mi se frânge în mii de cristale şi dorinţe prind viaţă de la o singură răsuflare. Acel arici care mă doare, e şi el viaţă, energie, bătaie de inimă şi savoare.

Vreau ... Îmi doresc să nu mai fiu umană, ca să pot să îmi anihilez trăirile. Frunze de vişin, smicele de măr, sevă de nufar. Eu sunt doar un luceafăr ce îşi caută strălucirea într-o noapte târzie de iunie.

Zbori fluture, ascultă şi lasă furnicile să-şi plângă iubirea.