Rugăciune spre cer

       Iubirea nu este totul într-o relaţie. Noi ne-am iubit până la cer și înapoi. M-ai iubit pur, iar eu te-am iubit divin. Însă ne-a lipsit înţelegerea celor din jur, ne-a lipsit siguranţa și uneori încrederea.
       Am considerat mereu despărţirile ca fiind cele mai triste momente din viaţa unui cuplu, iar cuplul nostru a avut viaţă cu siguranţă. Dar durerea despărţiri e mai mare, căci moare sub privirea a doi îndrăgostiţi neputincioși o iubire sănătoasă, tânără, reală și vie. Am resentimente de vinovăţie. Duc povara ce mi-o asum, aceea a unui criminal al iubirii. Chiar dacă nu eu am infipt cuţitul în iubire, eram răspunzătoare de salvarea ei, aceasta este datoria unui medic și mai ales a unui medic îndrăgostit. Însă am fost răpusă și imobilizată. Am fost dezarmată. Mi s-a luat bisturiul din mână și stetoscopul de la gât. 
        Iubirea stă inertă în faţa mea. Tot ceea ce mi-a mai rămas de făcut este să mă rog, iar dacă Dumnezeu va considera că această iubire trebuie să trăiască aici pe pământ va face o minune și o va salva de pe patul morţii din spital. Dar dacă nu îi este prăznuită trăinicia lumească va urca în cer alături de îngeri, diseminând metastaze în sufletul meu. Astfel va rămâne doar o luminiţă fosforescentă apărută la computerul tomografic în dreptul inimii, căreia medicii nu îi vor descoperi vreodată patologia.
       Nu sunt o fire cu un debordant fanatism religios, însă sunt credincioasă și spun Dumnezeu este iubire !

Stop Cardio-Respirator. Respir Amor

            Destinul înseamnă alegeri. Inimi amanetate. Unii iubesc din plictiseală, alții din iubire. Mundanul e crud.
           Resetarea psihico-morală m-a dus la o tăcere prelungită. O tăcere necesară în care m-am cufundat pentru a-mi aduna cioburile de suflet, așteptându-l pe acela care poate să îmi posede inima, atingând-o în cel mai blajin mod.
           Reveria mi-a fost benefică, însă luciditatea a venit mirific într-un cadru angelic, zgomot mut, stropi de ploaie ce se prelingeau pe piele și îmbrățișarea care a unit toate cioburile de suflet la un loc.

Există îngeri printre noi. Îngeri meniți să cultive zâmbete. Le sădesc, le udă cu cele mai pure lacrimi și le mângâie cu cele mai plăpânde cuvinte. Sunt binecuvântată că am avut prilejul ca din amalgamul de frustrări să fiu ridicată de un astfel de înger, pe care renunțasem să-l mai caut, când el mă găsise pentru a-mi prezenta edenul.

 Astăzi am văzut un pui de mămăruță. Era atât de fragil încât dacă și-ar fi desfăcut aripile s-ar fi sfărmat. Roșul lui era pal, iar punctele negre abia se conturau. Am fost adesea alintată, spunându-mi-se ”mămăruță”. Acum am găsit similarea. Cu o inimă fragilă mă aflu la început de drum... la început de reală iubire. Mă obișnuisem să duc o viață idilică, însă nu îmi trăiam propria viață, încercând să o pictez pe a altora.

           Am selenizat, însă nu regret nimic, căci sufletul trebuie să cunoască inanitatea pentru ca mai apoi să se bucure de ieșirea din anomie. O ieșire magică datorată unei apariții pure, divine, calde.
           Celestul aparține iubirii. Restul e tăcere. 
           ~Omnia vincit amor; et nos cedamus amori.~

Nebunii

Au înnebunit salcâmii
În nebunia sufletului meu.
Nebună e luna când ne zărește
Sărutându-ne nebunește.

Tu ești parfumul meu de tei

În luna mai a parfumatei primăveri
Ce ne-a găsit îmbrățișați parfumați,
Ohhh ce mult ai tu parfum de mine
Atât cât am și eu parfum de tine !

Candoarea ta mi-e opiu,
Îmbrățișarea mi-e morfină,
Ești iluzia divină
în realitatea deplină.

Vorbesc despre nebunie și parfum
Temându-mă că ești un iluzoriu fum
Ce se stinge ca o ultimă țigară
Stingându-se a noastră iubire ștrengară.

Fiind un TransMed

Privirea îmi era acaparată de luminile farurilor ce se apropiau de noi. Încercând să întrezăresc numărul ”K” de Chișinău, îmi îndreptam atenția spre fiecare vehicul care ar fi putut să fie autocarul așteptat... până când acesta s-a apropiat, a încetinit, a accelerat și s-a îndepărtat. Noi ne aruncam reciproc priviri stupefiate. După un blocaj psihic de câteva secunde, printr-o mișcare rapid impulsivă, ne-am aruncat în mașină bagajele și pe noi de asemenea și am pornit urmărind autocarul, într-o goană demnă de filmele polițiste. Telefoanele sunau precum sirenele. Ancorată într-un stimul alert, întrețineam convorbiri rostind cuvinte greu inteligibile și doar pe jumătate, încercând să câștig timp. Într-un final (thanks bro) am făcut rost de numărul șoferului, căruia Ada, printr-o ”diplomație aparte”, i-a ordonat să oprească. Aceștia, căci erau doi, învălmășiți în mii de scuze, s-au oferit a fi foarte amabili, învățându-ne cum să facem ”semn de oprire” unui autocar. Ne-am preluat locurile ce aveau să ne fie scaun, masă, pat pentru următoarele 10 ore și am marcat momentul în jurnalul amintirilor, cu titlul –Începutul călătorie cu peripeții-.

Noaptea a căzut ușoară peste noi. Scaunele păreau chiar comode în compania unor oameni calzi. Am vorbit mult, am râs și mai mult. Când am primit cărți de vizită din partea șoferului, am răspuns cu ”Da, mulțumesc” sau ”Nu am nevoie, nu voi mai apela” ... fiecare în funcție de gradul frustrărilor. Șoferii autocarului ne amuzau cu glume într-un accent –moldoviniesc- sau prin expresii atipice, mai ales când ne-au ”cerut familia” pentru bilet. Orele treceau rapid. Destinul ne-a dat de înțeles că trecem prin timp, transpunându-ne cu o oră în viitor, datorită schimbării de fus orar, pentru ca apoi să ne ducă într-un trecut al României. Vama ne-a întâmpinat grăbită parcă să lase descoperit tărâmul de după graniță.

După șesuri și șosele, roțile s-au oprit, iar noi am fost poftite să coborâm în fața presupusului cămin. Domnea o liniște sumbră. Cerul abia lăsa să se întrezărească albul norilor. Soarele nu răsărise încă. Din nefericire căminul nu era acolo,

din fericire exista o fântână,

din nefericire apa nu era potabilă,

din fericire nu eram departe de destinație,

din nefericire pe Victor tocmai ce îl trezisem cu un apel matinal,

din fericire Victor este foarte rapid și eficace,

din nefericire frigul îmi agasa în întregime corpul,

din fericire peisajul părea pașnic întâmpinându-ne pe alocuri cu viorele

din nefericire secundele îmi păreau că se dilată

din fericire a ajuns și Victor, iar această fericire le întrece pe toate. El a reprezentat imaginea ideală, venind energic și pozitiv, acompaniat de zâmbetul care mă însoțește și pe mine mereu.

Am ajuns repede la cămin, care suferea și el de aceeași răcoare. Câteva noțiuni semnificative: mănușile lui Victor+ crivăț de Chișinău = frig.

Ziua, încântată de venirea noastră, a descătușat soarele și l-a afișat pe cer, razele ne mângâiau plăpând pielea, în semn de bun venit. Porțile orașului, blocuri monumentale, parcă se deschiseseră anume pentru noi. La grădina zoologică animalele erau antrenate într-un joc vioi expus sub soare. Seara de duminică s-a lăsat alene, cină în MallDova alături de Tatiana și Grisha, iar apoi întâlnirea cu toți Transmezii s-a pliat perfect pe doleanțele mele.

Săptămâna a început cu niște cursuri, unde datorită lui Ion, nu a fost necesară introducerea formală. Din cauza sistemului, cursurile abordau și părți mai puțin utile pentru studentul medicinist, dar își dovedeau și partea practică. Dupămasa a apărut Olga... ohhh Olga, foarte simpatică, provine dintr-o familie mixtă de ruși și ucrainieni. Ea încercând să se adapteze graiului românesc, onduia fiecare vocală, făcându-ne cunoștință cu accentul ei deosebit ”iacă florișielile șelea șe frumoase sunt!”. Luni au fost: muzee – unde trăirea istorică se simțea încă de la primul pas în clădire; Centrul de simulare –unde medicului și gândirea artificială cooperează în beneficiul omului, dând astfel sens inovației și medicinii; Dendrarium –unde natura pare o imagine transfigurată liniștii sufletești... iar în această liniște sufletească, fiecare își introduce partenerul, căci în Dendrarium am întâlnit numai cupluri. Spre seară am savurat clătite tradiționale, iar Victor ne-a făcut surpriza supremă: ”Chișinăul de seară”, căci sentimentele profunde se văd în gesturile mici. În acea seară, amuzândune-ne cu Victor pe trotuarul chișinean am admirat cerul și m-am lăsat pierdută printre stele. În orice colț de lume m-aș afla, cerul e același dincolo de nori. Stelele mă întâmpină în candida lor lucire. Mi-au trecut prin minte oameni dragi de care în acel moment, mă lega numai cerul, fără tehnologie, telefoane, internet... eu, luna și tu.

Marți am mers împreună cu Mihaela la cursuri apoi cantină și bineînțeles beciurile de la Cricova, unde ne-am delectat privirea cu procesul întreg de creare a unui vin spumant, și depozitarea în orașul situat la 80m subteran. Întorși la cămin, a apărut și Cornel, după sincronizări mai mult sau mai puțin reușite... dar înainte să apară Cornel, au apărut alți doi băieții. După ce Diana le-a ”întreținut atmosfera”, se pare, fetele i-au speriat, iar ei au plecat numaidecât, probabil rămași cu sechele. A nu se interpreta greșit, fetele sunt minunate, singura neconcordanță era graiul. Chiar și discuția purtată între mine și Cornel la telefon a fost un cros unde eu alergam printre cuvintele ce le rostitea alert și încercam să le prind și deslușesc. Cornel, reprezentatul ideal al cuvântului ”galant”, nimic de reproșat la adresa lui, de la pantofi până la caracter, totul este șters de praf! Bravo! Fiecare din noi gătite pentru petrecere, am intrat în Vivaldi, alături de Alina  cea mai simpatică și sociabilă și drăguță și medicinistă și harnică și petrecăreață moldoveancă. Bineînțeles cu astfel de însoțitori, seara nu avea cum să eșueze. A fost karaoke, dans și melodii rusești din plin.

Măgulitoare amintiri... Miercuri: Grădina botanică, Bowling –majoritatea ne jucam pentru prima dată, râsetele s-au ținut lanț, iar pe Elena am proclamat-o învingătoare. Am fost ”Acasă la mama” împreună cu Alina. Călătorind cu ”rutiera”, un pasager, făcând referire la noi și-a exclamat uimirea ”iacă colea fetițelile șelea ce limbă grăiesc!”. Și dacă tot ne-am obișnuit deja cu karaokele, ar fi fost păcat să nu continuăm și în această seară. Marele meu avantaj este că nu mă trădează chipul jovial de minoră care m-a însoțit și aici, când pe bodyguard l-am derutat cu priviri, zâmbete și într-un final pașaport. Așadar, meniul serii prezenta ”Vacanță la Chișinău” și karaoke, unde împreună cu Anda ”Dragostea din tei” părea amorul idilic între muzica și entuziasmul ce se exterioriza din noi.

Dacă proverbul spune ”după muncă și distracție”, eu am făcut viceversa, după distracție, m-am prezentat dimineața sine qua non la secția de O.R.L. Profund impresionată de domnul doctor profesor, datorită abordării lui filozofice a scrierilor lui Paler, am ales numaidecât să intru și în operație alături de el. Consider că un medic se stimează când deține constand o parte morală a umanității, căci numai astfel statutul nostru nu poate fi distrus de apoptoză. În operație intrase un pacient cu deviație de sept nazal, anesteziat numai local, iar această alegere de anesteziere m-a șocat. Nu mi s-a dat de înțeles dacă este consecința unui sistem sanitar mofluz, sau dimpotrivă optarea spre profesionalism, însă sunt convinsă că în spital am cooperat cu oameni motivați de dorința reușitei. După un randevu cu decanul facultății de medicină, într-un iz al culturii am continuat cu o piesă de tearu și apoi cina în compania muzicală tradițională a unei orchestre, însoțiți bineînțeles de inegalabila Alina și ședința de selfie-uri.

Dulcele gust al vieții l-am simțit și vineri când deja ne-am aventurat pe cont propriu prin orașul bucuriilor în căutare de suveniruri și renumita Bucuria. Umplându-ne pungulițe cu bucurii pentru cei dragi și bucurându-ne de soare, oameni, clădiri simțeam că trăim împreună, psihoze în vise de roze. Trezirea din reverie a fost bruscă, în fața mănăstirii Curchi, care se arăta galantă, castă, atât de pură în întregul ținut înconjurat de verdele viu. Șoferul rostea istoria mănăstirii, dar puține cuvinte reușeau să se amprenteze în materia cenușie, căci odată ajunsă în fața mănăstirii, mă simțeam transpusă într-un ținut unde singura concretitudine rămnea sufletul. Liniștea era divină. Oscilând dintr-o lume în alta, am vizitat Safari, apoi 2 Haiduci, pentru ca în cele din urmă să ajungem la Orheiul Vechi unde celestul să se contopească cu mundanul într-un suav șuierat al vântului ce-mi legăna părul. Aici cuvântul –profan- nu a reușit niciodată să se întrupeze. Se vedeau chiliile călugărilor săpate în munți. Dacă la Curchi încă se mai auzea liniștea, aici chiar și liniștea muțise. Doza de sfințenie o găseai în fiecare particulă a aerului. Simțeam cum sensul vieții se contura în fiecare umbră. Viața înseamnă a transforma constat în lumină și flacără tot ceea ce suntem, întâlnim și ne înconjoară. Aici am acordat sinelui timpul de reflexie. Drumul înapoi a fost presărat de ațipiri consecutive, iar seara a fost prima seară în cămin cu fetele la o poveste, o prăjitură, o poză...

Ultima zi în Chișinău... după un ultim somn și după un ultim tabiet matinal, în pijama și cu periuța de dinți în mână deschid ușa și îl zăresc pe inconfundabilul și unicul Cornel. Ieșise dintr-o gardă de noapte la spital și fiindu-i drag de noi s-a grăbit să ne întâmpine înainte ca răsăritul să stăpânească în totalitate cerul. Pentru a ne dinamiza, am vizitat Casa memorială a lui Aleksandr Pușkin, poet și dramaturg clasic rus din perioada romantică. Dându-mi-se un pix și o foaie pentru impresii, pixul, în mâna mea, se transformase un dansator de elită, iar foaia, scena de dans unde eu regizorul, prestam specatacolul ce-mi curge prin vene: scrisul. Printr-o vreme relativ umedă, natura parcă ne jelea previzibila plecare. Intenționat sau nu am reușit să mai străbatem de câteva ori orașul în căutarea lui ”Mi Piace”, unde ne așteptam să găsim sushi. Informație nouă: Mi Piace nu are sushi! Dar a avut pizza, canapele comode, și faptul că am fost însoțiți de Alina și Cornel, oameni considerabil memorabili, a făcut din această zi o altă zi splendidă. Întoarcerea la cămin, pregătitul bagajului care devenise o provocare total indispensabilă dacă voiam să prind autocarul și mai ales concurând cu recordul lui Victor, totul devenise un allegro ludic.

Într-un final taximetristul, autocarul, îmbrățisările ”Cornel, te iubim!” au fost festinul epistolar. Pe drumul de întoarcere, parbrizul mare al autocarului era agasat de stropii de ploaie, care se loveau, prelingându-se apoi în semn de bun rămas. Vama, de data aceasta, a fost o peripeție: controlul a fost unul stric, pasagerii au coborât din autocar, câinele dresat adulmeca, iar noi, fete răzlețe ne amuzam pe skype și Facebook messenger imortalizând și timițând imagini comico-tragige ale situației în timp real.

Am trăit totul ca pe un basm unde noi eram protagoniștii. O săptămână a trecut într-un șir de cuvinte, cântec de clipe născând emoții. Mi-a vibrat sub gene un scurt și iluzoriu act al unui propriu respiro euristic, ce s-a caligrafiat etern în amintiri.