Privirea îmi era
acaparată de luminile farurilor ce se apropiau de noi. Încercând să întrezăresc
numărul ”K” de Chișinău, îmi îndreptam atenția spre fiecare vehicul care ar fi
putut să fie autocarul așteptat... până când acesta s-a apropiat, a încetinit,
a accelerat și s-a îndepărtat. Noi ne aruncam reciproc priviri stupefiate. După
un blocaj psihic de câteva secunde, printr-o mișcare rapid impulsivă, ne-am
aruncat în mașină bagajele și pe noi de asemenea și am pornit urmărind
autocarul, într-o goană demnă de filmele polițiste. Telefoanele sunau precum
sirenele. Ancorată într-un stimul alert, întrețineam convorbiri rostind cuvinte
greu inteligibile și doar pe jumătate, încercând să câștig timp. Într-un final
(thanks bro) am făcut rost de numărul șoferului, căruia Ada, printr-o
”diplomație aparte”, i-a ordonat să oprească. Aceștia, căci erau doi, învălmășiți
în mii de scuze, s-au oferit a fi foarte amabili, învățându-ne cum să facem
”semn de oprire” unui autocar. Ne-am preluat locurile ce aveau să ne fie scaun,
masă, pat pentru următoarele 10 ore și am marcat momentul în jurnalul amintirilor,
cu titlul –Începutul călătorie cu peripeții-.
Noaptea a căzut
ușoară peste noi. Scaunele păreau chiar comode în compania unor oameni calzi.
Am vorbit mult, am râs și mai mult. Când am primit cărți de vizită din partea
șoferului, am răspuns cu ”Da, mulțumesc” sau ”Nu am nevoie, nu voi mai apela”
... fiecare în funcție de gradul frustrărilor. Șoferii autocarului ne amuzau cu
glume într-un accent –moldoviniesc- sau prin expresii atipice, mai ales când
ne-au ”cerut familia” pentru bilet. Orele treceau rapid. Destinul ne-a dat de
înțeles că trecem prin timp, transpunându-ne cu o oră în viitor, datorită
schimbării de fus orar, pentru ca apoi să ne ducă într-un trecut al României.
Vama ne-a întâmpinat grăbită parcă să lase descoperit tărâmul de după graniță.
După șesuri și șosele, roțile s-au oprit, iar noi am fost
poftite să coborâm în fața presupusului cămin. Domnea o liniște sumbră. Cerul
abia lăsa să se întrezărească albul norilor. Soarele nu răsărise încă. Din
nefericire căminul nu era acolo,
din fericire exista o fântână,
din nefericire apa nu era potabilă,
din fericire nu eram departe de destinație,
din nefericire pe Victor tocmai ce îl trezisem cu un apel
matinal,
din fericire Victor este foarte rapid și eficace,
din nefericire frigul îmi agasa în întregime corpul,
din fericire peisajul părea pașnic întâmpinându-ne pe
alocuri cu viorele
din nefericire secundele îmi păreau că se dilată
din fericire a ajuns și Victor, iar această fericire le
întrece pe toate. El a reprezentat imaginea ideală, venind energic și pozitiv,
acompaniat de zâmbetul care mă însoțește și pe mine mereu.
Am ajuns repede la
cămin, care suferea și el de aceeași răcoare. Câteva noțiuni semnificative:
mănușile lui Victor+ crivăț de Chișinău = frig.
Ziua, încântată de
venirea noastră, a descătușat soarele și l-a afișat pe cer, razele ne mângâiau
plăpând pielea, în semn de bun venit. Porțile orașului, blocuri monumentale,
parcă se deschiseseră anume pentru noi. La grădina zoologică animalele erau
antrenate într-un joc vioi expus sub soare. Seara de duminică s-a lăsat alene,
cină în MallDova alături de Tatiana și Grisha, iar apoi întâlnirea cu toți
Transmezii s-a pliat perfect pe doleanțele mele.
Săptămâna a început
cu niște cursuri, unde datorită lui Ion, nu a fost necesară introducerea
formală. Din cauza sistemului, cursurile abordau și părți mai puțin utile
pentru studentul medicinist, dar își dovedeau și partea practică. Dupămasa a
apărut Olga... ohhh Olga, foarte simpatică, provine dintr-o familie mixtă de
ruși și ucrainieni. Ea încercând să se adapteze graiului românesc, onduia
fiecare vocală, făcându-ne cunoștință cu accentul ei deosebit ”iacă
florișielile șelea șe frumoase sunt!”. Luni au fost: muzee – unde trăirea
istorică se simțea încă de la primul pas în clădire; Centrul de simulare –unde
medicului și gândirea artificială cooperează în beneficiul omului, dând astfel
sens inovației și medicinii; Dendrarium –unde natura pare o imagine
transfigurată liniștii sufletești... iar în această liniște sufletească,
fiecare își introduce partenerul, căci în Dendrarium am întâlnit numai cupluri.
Spre seară am savurat clătite tradiționale, iar Victor ne-a făcut surpriza
supremă: ”Chișinăul de seară”, căci sentimentele profunde se văd în gesturile
mici. În acea seară, amuzândune-ne cu Victor pe trotuarul chișinean am admirat
cerul și m-am lăsat pierdută printre stele. În orice colț de lume m-aș afla,
cerul e același dincolo de nori. Stelele mă întâmpină în candida lor lucire.
Mi-au trecut prin minte oameni dragi de care în acel moment, mă lega numai
cerul, fără tehnologie, telefoane, internet... eu, luna și tu.
Marți am mers
împreună cu Mihaela la cursuri apoi cantină și bineînțeles beciurile de la Cricova,
unde ne-am delectat privirea cu procesul întreg de creare a unui vin spumant,
și depozitarea în orașul situat la 80m subteran. Întorși la cămin, a apărut și
Cornel, după sincronizări mai mult sau mai puțin reușite... dar înainte să
apară Cornel, au apărut alți doi băieții. După ce Diana le-a ”întreținut
atmosfera”, se pare, fetele i-au speriat, iar ei au plecat numaidecât, probabil
rămași cu sechele. A nu se interpreta greșit, fetele sunt minunate, singura
neconcordanță era graiul. Chiar și discuția purtată între mine și Cornel la
telefon a fost un cros unde eu alergam printre cuvintele ce le rostitea alert
și încercam să le prind și deslușesc. Cornel, reprezentatul ideal al cuvântului
”galant”, nimic de reproșat la adresa lui, de la pantofi până la caracter,
totul este șters de praf! Bravo! Fiecare din noi gătite pentru petrecere, am
intrat în Vivaldi, alături de Alina cea
mai simpatică și sociabilă și drăguță și medicinistă și harnică și petrecăreață
moldoveancă. Bineînțeles cu astfel de însoțitori, seara nu avea cum să eșueze.
A fost karaoke, dans și melodii rusești din plin.
Măgulitoare
amintiri... Miercuri: Grădina botanică, Bowling –majoritatea ne jucam pentru
prima dată, râsetele s-au ținut lanț, iar pe Elena am proclamat-o învingătoare.
Am fost ”Acasă la mama” împreună cu Alina. Călătorind cu ”rutiera”, un pasager,
făcând referire la noi și-a exclamat uimirea ”iacă colea fetițelile șelea ce
limbă grăiesc!”. Și dacă tot ne-am obișnuit deja cu karaokele, ar fi fost păcat
să nu continuăm și în această seară. Marele meu avantaj este că nu mă trădează
chipul jovial de minoră care m-a însoțit și aici, când pe bodyguard l-am
derutat cu priviri, zâmbete și într-un final pașaport. Așadar, meniul serii
prezenta ”Vacanță la Chișinău” și karaoke, unde împreună cu Anda ”Dragostea din
tei” părea amorul idilic între muzica și entuziasmul ce se exterioriza din noi.
Dacă proverbul
spune ”după muncă și distracție”, eu am făcut viceversa, după distracție, m-am
prezentat dimineața sine qua non la secția de O.R.L. Profund impresionată de
domnul doctor profesor, datorită abordării lui filozofice a scrierilor lui
Paler, am ales numaidecât să intru și în operație alături de el. Consider că un
medic se stimează când deține constand o parte morală a umanității, căci numai
astfel statutul nostru nu poate fi distrus de apoptoză. În operație intrase un
pacient cu deviație de sept nazal, anesteziat numai local, iar această alegere
de anesteziere m-a șocat. Nu mi s-a dat de înțeles dacă este consecința unui
sistem sanitar mofluz, sau dimpotrivă optarea spre profesionalism, însă sunt
convinsă că în spital am cooperat cu oameni motivați de dorința reușitei. După
un randevu cu decanul facultății de medicină, într-un iz al culturii am
continuat cu o piesă de tearu și apoi cina în compania muzicală tradițională a
unei orchestre, însoțiți bineînțeles de inegalabila Alina și ședința de
selfie-uri.
Dulcele gust al
vieții l-am simțit și vineri când deja ne-am aventurat pe cont propriu prin
orașul bucuriilor în căutare de suveniruri și renumita Bucuria. Umplându-ne
pungulițe cu bucurii pentru cei dragi și bucurându-ne de soare, oameni, clădiri
simțeam că trăim împreună, psihoze în vise de roze. Trezirea din reverie a fost
bruscă, în fața mănăstirii Curchi, care se arăta galantă, castă, atât de pură
în întregul ținut înconjurat de verdele viu. Șoferul rostea istoria mănăstirii,
dar puține cuvinte reușeau să se amprenteze în materia cenușie, căci odată
ajunsă în fața mănăstirii, mă simțeam transpusă într-un ținut unde singura
concretitudine rămnea sufletul. Liniștea era divină. Oscilând dintr-o lume în
alta, am vizitat Safari, apoi 2 Haiduci, pentru ca în cele din urmă să ajungem
la Orheiul Vechi unde celestul să se contopească cu mundanul într-un suav
șuierat al vântului ce-mi legăna părul. Aici cuvântul –profan- nu a reușit
niciodată să se întrupeze. Se vedeau chiliile călugărilor săpate în munți. Dacă
la Curchi încă se mai auzea liniștea, aici chiar și liniștea muțise. Doza de
sfințenie o găseai în fiecare particulă a aerului. Simțeam cum sensul vieții se
contura în fiecare umbră. Viața înseamnă a transforma constat în lumină și
flacără tot ceea ce suntem, întâlnim și ne înconjoară. Aici am acordat sinelui
timpul de reflexie. Drumul înapoi a fost presărat de ațipiri consecutive, iar
seara a fost prima seară în cămin cu fetele la o poveste, o prăjitură, o poză...
Ultima zi în
Chișinău... după un ultim somn și după un ultim tabiet matinal, în pijama și cu
periuța de dinți în mână deschid ușa și îl zăresc pe inconfundabilul și unicul Cornel.
Ieșise dintr-o gardă de noapte la spital și fiindu-i drag de noi s-a grăbit să
ne întâmpine înainte ca răsăritul să stăpânească în totalitate cerul. Pentru a
ne dinamiza, am vizitat Casa memorială a lui Aleksandr Pușkin, poet și
dramaturg clasic rus din perioada romantică. Dându-mi-se un pix și o foaie
pentru impresii, pixul, în mâna mea, se transformase un dansator de elită, iar
foaia, scena de dans unde eu regizorul, prestam specatacolul ce-mi curge prin
vene: scrisul. Printr-o vreme relativ umedă, natura parcă ne jelea previzibila
plecare. Intenționat sau nu am reușit să mai străbatem de câteva ori orașul în
căutarea lui ”Mi Piace”, unde ne așteptam să găsim sushi. Informație nouă: Mi
Piace nu are sushi! Dar a avut pizza, canapele comode, și faptul că am fost
însoțiți de Alina și Cornel, oameni considerabil memorabili, a făcut din
această zi o altă zi splendidă. Întoarcerea la cămin, pregătitul bagajului care
devenise o provocare total indispensabilă dacă voiam să prind autocarul și mai
ales concurând cu recordul lui Victor, totul devenise un allegro ludic.
Într-un final
taximetristul, autocarul, îmbrățisările ”Cornel, te iubim!” au fost festinul
epistolar. Pe drumul de întoarcere, parbrizul mare al autocarului era agasat de
stropii de ploaie, care se loveau, prelingându-se apoi în semn de bun rămas.
Vama, de data aceasta, a fost o peripeție: controlul a fost unul stric,
pasagerii au coborât din autocar, câinele dresat adulmeca, iar noi, fete
răzlețe ne amuzam pe skype și Facebook messenger imortalizând și timițând
imagini comico-tragige ale situației în timp real.
Am trăit totul ca
pe un basm unde noi eram protagoniștii. O săptămână a trecut într-un șir de
cuvinte, cântec de clipe născând emoții. Mi-a vibrat sub gene un scurt și
iluzoriu act al unui propriu respiro euristic, ce s-a caligrafiat etern în
amintiri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu