Scrisoare ajunsă la timp

Acele întâlniri, priviri, saluturi, care nu mai contează dacă s-au întâmplat mai devreme sau mai târziu sau… sau, timpul va curge din nou și vor/vei rămâne cu bine/cu tine. Sau sau.

Sau poate cu puțin/totul din mine. Niciodată nu am aflat limita dintre rațiune și simțire, ar fi prea mult să o cer acum. Însă timpul curge în atemporalitate, iar tu și eu deținem harul de a-l opri pentru o clipă, pentru o stea, pentru o simțire, pentru un surâs sau o privire. Privire care trece de porii conștiinței și ne transpune într-un vis comun. Îmi amintesc imaginea mea lucind în ochii tăi, în irisul dilatat, iar eu topindu-mă în acea licărire, rămânând acaparată, încătușată în eternitatea ființei tale. Palmele calde, mângâieri blajine, priviri nonșalante, ...

Pixul se împotmolește pe foaie. Mi-e greu să redau ceva ce nu înțeleg... mi-e greu să te redau pe tine care apari învăluind totul în jurul meu într-un mister aparte. Aș descrie peisajul ce-l croim printr-un singur cuvânt ”straniu”, dar mai degrabă cred că tu aparții unui firesc mental premeditat.

Și simt pace. Împăcarea cu natura, cu vântul, cu roua ce se lasă rece. Îmbrățișarea ta îmi relevă confortul după care tânjesc. Te simt în aceeași măsură în care îți prevăd disiparea. Mi-e teamă că ai putea fi prea fragil într-o lume prea dură, însă brațele mele îți sunt sprijin acum și de fiecare dată când vei opri timpul. Tot ce trebuie să faci este să redevii copilul care printr-un gest nevinovat lasă clepsidra să cadă. Să îți spun un secret: un suflet de copil răzbate căci el nu cunoaște ura și eșuarea. Viața este jocul în care fiecare își aruncă zarurile, iar ale tale sunt încă în mișcare.

Îmbrățișarea ta am salvat-o într-o cutiuță cu suveniruri. O voi privi uneori sfioasă, alteori voi îndrăzni să o cuprind, gândindu-mă la tine, un foarte drag ~...~. Din procesul cunoașterii au rămas întrebări neelucidate: Ce culoare are timpul ? 
Are dragostea gust de rooibos ?
Cât vor reuși buzele să înfrunte clepsidra ?