duminică, 16 octombrie 2016

inimi de munțomani


  Deja căile mele respiratorii erau însetate de aerul montan. Eram nerăbdătoare să încep lupta de recucerirea a teritoriului numit suflet, ce se poate regăsi numai printre creste.
Cu o pasiune ce se putea simții în pulsațiile inimii mele, ne-am urcat în mașină, am pornit motorul și ne-am îndreptat spre munte. Roţile se învârteau amețitor pentru a ne duce pe noi mai aproape de țel.
Ajunși la poale, am fost întâmpinați de niște pădurari. E adevărat că ne priveau suspicioși, sau cu un oarecare amuzament gândindu-se la înverșunarea noastră, dar asta conta cel mai puțin. 
     Am lăsat mașina, ne-am alimentat fiecare propriul motor cu roșii, ardei, ceapă, brânză și slănină, apoi ne-am luat rucsacurile în spate și am urmat chemarea muntelui. Drumul destul se lat se întindea în fața noastră dornic să îl urmăm. Fiecăruia i s-a dăruit un prim cadou. Mie râul mi s-a oferit limpede să îmi astâmpăr setea de munte, apă și viața din el, iar băieților le-a oferit bere.
Căutam indicatoarele montane să ne asiguram că ne afăm pe calea cea bună, cel puţin geografic, căci "plecaţi de acasă" eram cu toţii. Traversam râuri. Analizam fecale pentru a ne asigura că nu ne expunem prea mult pericolului de a face cunoştintă cu ursul. Ne dădeam cu părerea: oaie, capră, vacă. După ore de urcuş, am trecut printr-o poieniţă. Ar fi fost nebunesc şi primejdios să campăm acolo, dar era primul loc unde am fi putut fizic amplasa cortul. Am urcat apoi printr-o pădure. Urmăream fiecare copac pentru a nu pierde traseul. Gustam aerul montan prin toți porii. Ieșind din pădure, răpuși de oboseală, am zărit o cabană. Nu a mai contat nimic. Am părăsit traseul marcat şi am urcat o pantă cu numerase denivelări pe care doar gleznele le-au mai simțit. Noi anihilați de euforia zăririi cabanei ne îndreptam spre ea nestingheriți.


    Deja se înserase ușor. Noaptea ne pândea de după creastă. Maiestră în arta făuririi căsuței, am ridicat cortul în câteva minute. Băieții s-au ocupat să aducă lemne și astfel ne-am creat seara perfectă. Soarele a apus înspre Negoiul Unguresc. Am îmbrăcat costumația de ursuleț să mă asigur că nu mă atinge frigul și am stat cu toții lângă foc. Momentele păreau o pagina ruptă din antologie. Luna s-a ridicat greoi pe cer, plină și măiastră, să pună apoi stăpânire pe tot ce este mundan. Vântul avea pulsații de viață. Pădurea de brazi își cânta printr-o doină cântecul de înstrăinare. Maestrul fotograf încerca să surprindă sublimul în imagini, flăcările și luna luptându-se în lumini. Flăcările agere, fierbinți, Luna lentă şi rece. Mă aflam după o îndelungată perioadă, din nou față în față cu mine însămi. Eram subiectul unei treziri spirituale. Tânguia Luna. Istoria se scria cu cerneala prafului de stele. Simțeam pământul tare sub mine. M-am gândit la noi oamenii, căci suntem făuriți din aluatul numit pământ. Totul e efemer, la fel și noi. Eram pătrunsă de epica fuidă a existenței. Am adormit apoi în contemlare. M-am trezit. Era noapte. Am auzit pași în jurul cortului. Ceva era în neregulă. L-am strigat pe unul din băieți. Mi-a răspuns afirmativ. Se plimba prin beznă deranjat de prezența unor musafiri nepoftiți: șobolani. Își aveau probabil culcușul în cabană, iar de data aceasta noi eram invadatorii. Am adormit apoi iarăşi, ca după un lung periplu. Dimineața m-am trezit suficient de repede să particip la spectacolul răsăritului Soarelui. Am prins astfel apusul Soarelui, răsăritul Lunii apoi răsăritu Soarelui, toate în decurs de câteva ore. 

Am mai zăbovit puțin, apoi stingheri ne-am luat căsuța în spinare și am pornit la drum. Mă simțeam enegică și plină de viață, dar starea asta nu a durat prea mult. Nu reușeam să găsim poteca, iar mai sus la doar 100 de metri de unde campasem în noaptea precedentă, am găsit urme de urs. Imediat apoi am conștientizat că mai rămăsesem cu doar 500 ml de apă iar ziua se arăta lungă și solicitantă. Ne-am bucurat când am regășit poteca. Ne-am bucurat și când am zărit indicatorul spre izvor. Bucurie ce s-a spulberat prematur. Izvorul era secat, noi însetați, iar Soarele ne considera războinici în care își înfigea razele precum niște sulițe de căldură. Aș putea denumi sentimentele ce mă perindau atungi: forța civilizatoare a jertfei. Dar natura plătea cu peisajul ei orice temere și suferință îndurată. Crestele se arătau zvelete așteptându-ne pașii. Am gasit un alt loc de campat. De aici deja sublimul ne aparținea. Conduși de doza de adrenalină oferită de magia naturii ne aventuram și îaintam bravi. Cieam indicatorul. Făceam calcule: ne ducem, ne întoarcem, ne învârtim. Orele le minimalizam, timpul conta bineînțeles, dar era la cheremul nostru. Noi eram zei. Ne apropiam de vârf. Ne-am făcut iluzia reușitei prea repede, dar nu am deznădăjduit. Aveam eliberată în sânge prea multă serotonină ca să nu gust din plin magicul ce ne înconjura, imagini ce reverberau. Ce să vezi, pietrosul era plin de pietre! Făceam pași mai sprinteni, dar grijulii. Eram atât de aproape... prea aroape, până când încă un pas și ... mă aflam acolo, în vârful lumii, cucerind Pietrosul Călimani. În depărtare se putea zări Suceava, iar la polul opus Lunca Bradului. Ne aflam între două lumi.

Anii s-au perindat
Crucea de lemn a putrezit
Steagul s-a deteriorat
Doar cerul a rămas domnind nestingherit.

Ne-am așezat să dormim în vârful lumii. Un somn bine meritat. Aveam impresia că dacă vântul ar fi lovit cu putere urma să zbor din nou cu parașuta, dar de data asta fără parașută. Trăiam acalmia. Am respirat amplu ca după niște ani de zbucuium, să îmi umlu plămânii cu aer divin. Am adormit apoi cu toții. Vântul era aprig. Ne intra până la oase sub toate păturile ce le-am pus pe tronul montan. Ne-am trezit. Aici totul era pur. Nu se vedea urmă de emfază. Norii se jucau cu noi, preluând forme comice. Am abdicat tronul. Ne-am luat la revedere de la Pietros. Rămăsesem cu provizii foarte mici de apă, pe care o drămuiam matematic. Am lăsat Pietrosului ofrandă, neintanționat, unul din izoprene și coboram muntele în pas alergător. Un izvor ne-a întâmpinat după 2 ore. Am mai avut alte 3 ore de coborâre. Acum la plecare traseul părea mai lung decât la venire. Priveam constant în urma mea să asimilez cât mai mult din natură. Aș fi contemplat fiecare frunză. 
Ne-am întors acasă. Inimii mele de munțoman nu îi era îndeajuns, așa că repede am vizat următorea escapadă montană ce se anunța în weekendul apropiat.
După numai o săptămână, ne aflam din nou cu rucsacurile în spate, de data asta pregătiți să cucerim Ciucașul. Am început traseul promițător. Dar după numai o oră ne-am dat seama că ne eram în afara rutei, fără marcaje montane. Asta conta prea puțin. Mă simțeam prea bine pentru a mă îngrijora. Eram acompaniați de 3 dulăi în forță. S-au luat după noi de jos de la cabană. Ne-au urmat evlavioși atât pe traseu cât și în afara lui. Am găsit chiar și o asemănare între ei și mine. Le plăceau  să intre în toate bălțile. De comun acord i-am denumit pe fiecare. Aveam impresia că răspundeau uneori la numele ce le alesesem. Doi dintre ei ne-au abandonat, dar Costache Negruzzi ne-a rămas alături. Când am făcut un popas de masă, el dornic de aventură, s-a alăturat unui alt grup de turiști. Pierderea lui, nu a mai primit slănina promisă. Începea să se înnopteze, iar noi eram nevoiți să mărim pasul pentru a ajuge să campăm. Vedeam în depărtare cabana Ciucaș. Ne-am pus corturile lângă un lac. O parte a plecat la cabana, apoi trebuia să îi urmăm și noi.
      Era deja beznă. Frontalele erau un ajutor imperios. Vântul avea un strigăt sumbru. În fața lui se jertfeu pulberile de aer. Simțeam umezeala cum se lasă peste noi. Ne îndreptam spre cabană, având ca unic ghid lumina ce se zărea. Ne-au asaltat vreo 6 dulăi. Am bătut în retragere. Ei nu păreau să cedeze. Noi eram singuri, în vârf de munte, atacați de dulăi. Nu îmi prea surâdea. Dar l-am văzut pe unul din ei dând din coadă prietenește. Îl imobiliza pe altul ce se avânta agresiv spre noi. Asta mă liniștea. Cu telefonul în mână și cu jumătatea de liniuță de semnal de internet am căutat un număr de contact al cabanei. Am găsit. Am sunat. Tonu de apel ne-a înghețat respirațiile. Prima tentativă eșuată. Eram deja de mult timp afară. Ne era rece. Eram deznădăjduiți. Dar cum fiecare om se leagă de orice umbră de speranță am mai avut o tentativă. La capătul celălalt al firului, am auzit o voce de bărbat. Poate cea mai caldă voce de bărbat, căci ne-a fost raza de lumină din bezna șanselor eșuate. Am ajuns într-un final la cabană. Aceasta avea un design sublim montan. M-am încălzit cu o ceașcă de ceai și cu râsetele noastre zglobii. Eu mi-am încălzit și neuronii cu un joc de logică matematică. Era seara ideală.

Am mers apoi să dormim în corturile noastre. Brâul aurit al căii lactee încerca zadarnic să domine cerul, în spatele norilor ce se arătau mai puternici. În reuniunea cu natura găsești manifestări de loialitate față de tine. Și vei ști. Vei ști că o mare parte din tine este în regulă în mâinile, sufletul și gândurile altora. Că nimeni și nimic nu le va putea denatura, atinge și distruge. Că sunt păzite de omul care ai fost, ești și de oamenii în care ai crezut și cărora le-ai lăsat bucățile cele mai importante din tine. Atunci de fapt afli adevărata ta valoare. 
Noaptea a fost rece, foarte rece, dar m-am baricadat destul de bine. Am adormit greu. Am auzit vântul ce scutura cortul. Apoi caii ce se perindau pe lângă cort, pe care unul din băieți i-a speriat aruncând o petardă. Ulterior am întmpinat ploaia iar într-un final m-a întâmpinat și pe mine somnul.
Murmurau zorii din tunic de apă. În vârf de munte, lepădăm era vidului. Derizorul piere. Devenim mai transigenți, mai umani.

"Și chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge. Și chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina."
Nicolae Titulescu

Un comentariu:

  1. Toamna e târzie,
    Zilele mă dor...
    Plouă peste toate
    Cu lacrimi de dor...

    RăspundețiȘtergere