Atât de brutal a lovit acel val din mare,
încât pentru o clipă am crezut că malul se va spulbera sub privirile mele.
Nisipul alunecă în larg, iar tălpile îmi rămân goale, reci.
Este
ceva mai mult de atât, mai mult decât o răscoală a apei... trebuie să fie mai
mult pentru că plânsul se contopeşte cu veşnicia. Spumele încătuşează un mister
trist, iar sfărmarea lor este eliberarea mării, detaşarea de orice urmă de
tristeţe, este jelirea finală.
Acum
linişte... lasă-mă singură să mă plimb eu cu mine. Valurile uită în urma lor
linii conturând partitura plajei. Sunetele, deşi vin din adânc, sunt atât de
clare, străfulgerate de o notă ascuţită încearcă obosite să îmi vorbească, să
îmi transmită un ultim mesaj. Tot zgomotul acesta îmi pare o nespusă linişte.
Închid ochii şi mă deschid. Privesc în larg prin sunetul zbuciumat. Marea aduce
cu ea urma unei nave.
Acolo,
la 7 mile depărtare de ţărm nava se scufundă putrezită de timp, iar acum prin
ultimele răsuflări dă semnalele de adio. Prima scândură răpusă duce cu ea la
fundul mării povestea vieţii sale şi imploră cerului să o cruţe promiţând în
schimb să destăinuie secretul din Pădurea Craiului Negru de unde a fost
adusă... ce naivă! Nu ştie că cerul nu se îndură. Puntea, în prăbuşirea sa,
îngână ceva legat de o crimă din Muntele Elbrus, dar cine să o mai asculte?! Un
papagal cu pene roşiatice îşi ia acum zborul de pe pânza îngălbenită de soare,
punându-şi la încercare aripile îmbătrânite. Un marinar îi declară iubitei sale
dragostea sa eternă, prevăzând că eternul lui se sfârşeşte aici, lăsând o stclă
de lichor pe valurile apei să îi ducă mesajul... care cel mai probabil nu va fi
niciodată gasit, fata aşteptând împlinirea iubirii atât cât veşnicia îi va
permite.
Îmi
deschid ochii. Soarele mi-a intrat deja în piele oferindu-mi o nuanţă creolă.
Unde a dispărut totul? Acel vapor despre care parcă îmi glăsuiau valurile, eu
nu l-am ştiut cu certitudine nicodată. Un pescăruş dinamizează cerul cu
mişcarea şi cântul lui. Soarele deja frige. Aş fi vrut să stau mai mult, să
înţeleg mai mult din ceea ce marea ascunde în adânc, dar nu îmi este permis. Tainele
vor rămâne taine, până când cerul şi marea se vor contopi şi vor spulbera
văzduhul. Aşa este decis, iar eu nu am dreptul să mă împotrivesc. Natura are
propriile ei manevre de a mă ţine la distanţă şi propriile ei mreje de a mă
acapara suficient de mult.
Seara
se va lăsa magică. Luna, licărirea ei în apă şi lumina unui felinar sfios vor
eclipsa patimile zilei. Tot ce va rămâne peste noapte o să fie doar umezeala
din aer şi mirosul puţin sărat, insuficiente pentru a etala seraficul complex,
suficiente pentru a te face să înţelegi efemerul.
O
scoică se opreşte la picioarele mele. Aici îşi încheie călătoria vieţii.
- Oare eşti tu una din cele care
deţin perla?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu