Mai mult decât oase

            Tot ceea ce el mai avea de rostit, era tăcerea. Ea îl privea blajin, cu un surâs zvelt, în contrast cu anii care îi brăzdau faţa. Apoi a închis ochii în sens de regret. Deschizându-i şi pierzându-l pe el din privire, se uita împlinită în faţă, alegându-şi un punct fix, în care să se piardă. Doar un vapor în depărtare mai răscolea tăcerea. Băncuţa pe care erau aşezaţi este aceea veche cu vopseaua uscată care se decojeste de timp şi plaoiaie. Simetria dintre aceasta şi trupurile lor era probabil motivul pentru care alegeau mereu aceaşi băncuţă pentru a-şi lăsa gândurile să danseze în compania frunzelor arămii.

            Îşi depănau infinitele clipe de iubire şi viaţa le sclipea în privire. Totul se mişca acum în paşi înceţi de vals lent: vântul, crengile, păsările... singurul care mai alerga era timpul grăbit, înspăimântat, cuprins de teama de a nu pierde trenul care îl duce spre urătoarea eternitate.

            Ei îşi zâmbeau cu buzele crăpate. Ce-i pasă lui de timp?! Pe ea nu o mai dureau anii! Durerea s-a estompat... deţineau deja infinitul universului, pentru că s-au împlinit în iubire. În luciditatea fiinţei reîntâlneau o linişte veşnică, dar liniştea este cel mai puternic strigăt.

Când am trecut pe lângă ei păşeam încet, să nu sfarm tăcerea, iar suavul glas simfonic al râului să nu mă mustre. Puteam să aud cum trosnesc oasele în străfundul acelor fiinţe. Dar şi acel sunet era parcă desprins dintr-o sonată închinată divinităţii. E absurd cum îi priveam cu admiraţie, gata să fac plecăciunea în faţa lor, interpreţii unui dans perfect, pe scena propriei simplitaţi redând edenul.

Şi câtă bucurie emană două suflete tinere, mult mai tinere decât le permite vârsta, asta îi face învingători! Asta mă face să cred că elegia vieţii este serafică şi infinită. Timpul în zborul lui înfloreşte flori care se hrănesc cu iubire pentru a emana bucurie.

El îşi ia cârja, îşi mângie iubita pentru ultima dată, apoi pleacă urmat de umbra lui care încearcă să îl tragă înapoi implorând ploaia şi cerul şi luna... S-a oprit. M-am speriat. Am încremenit. Am crezut pentru o clipă că muşchii i s-au atrofiat şi oasele i s-au degenerat. Ea şi-a potrivit pălăria sângerie, înflorată şi s-a dus lângă el, pentru ca mai apoi, două jucării stricate şă îşi piardă împreună liniile trupurilor împletite în beznă. În liniştea vieţii stă prizonieră moartea, pe care într-un anumit moment mai mult sau mai puţin prevăzut trebuie să o eliberăm, să ne lăsăm purtaţi de compania ei.

               Suntem mai mult decât oase ?! 

               Sunt fragilă, dar sunt mai mult decât oase!