Neuro - Love

Ți-am rostit tandrețuri,

Dar au ațipit în urechea ta.

Le trezesc, îndrumându-le

În șoaptă către creier.

Se pierd din nou

Printre dendrite și axoni;

Speriate de sinapse,

Se îngrămădesc pe un girus

Unde nasc un impuls...

Acesta alunecă ușor
Pe-o cale eferentă,

Transformându-se într-un gest blajin,

O mângâiere ce vine senin...

E gestul care îmi oferă buzelor

Preludiul sărutărilor !

În doleanța naturii de a fi explorată !

  Ceața ne leagă în negurile ei. Orbiți de-un alb imaculat, ne avântam cu mașinile într-un condus prudent, cântând refrene montane. Fiecare piesă ce se auzea în difuzoare primea replica „asta-i cea mai tare piesă, man!”. Orașul rămâne sihast în depărtare, cu a sa civilizație necivilizată.
   Coborâtă din mașină mi-am anihilat conștiința, lăsându-le viață numai simțurilor. Vântul îmi dansa prin plete. Cărarea ne afunda în liniștea naturii. Înălțime după înălțime se îngrămădise una peste alta, până când norii începură să atârne sub vârfurile munților- acei munți a căror strălucire misterioasă licărea deasupra și dedesuptul hoinărelilor noastre. Râul și-a propus să ne stimuleze circulația. Sub tălpile goale simțeam pietrele reci și rigide. Susurul apei era un cânt înălțător. Crestele sunt doamne mărețe și se așteptau să le rămânem la poale, însă noi am pornit în cucerirea unui văzduh (iar unii, chiar în marcarea terenului) și nu dădeam seamne de supunere.
   Pericolul ne-a vânat, dar fără să ne atace, poate doar amical și-a dorit să ne însoțească. Treceam pe stânci, pe capse, pe sârme, pe poteci, mușchii uitaseră sensul oboselii, fiind îmbătați de adrenalină. Ajunși pe un pisc de unde râul părea acum doar un fir de ață, am simțit briza libertății și măreția naturii. Cheile au descuiat în fiecare din noi, o altă parte a ființei ce fusese încătușată. Dorințele și extazul alergau haotic prin trupul fiecăruia, amețite de senzația înălțimii. Pe vârful crestei, noi eram oamenii ce privind îndelung cerul și pășind pe tărâm de eden eram expuși energiei divine. Simțeam cum porii mi se umplu de viață. Râsetele noastre colorau peisajul ce deja abordase culoarea aurie a toamnei. Aripile unei mămăruțe înfrigurate înglobau ecoul a o mie de armonii eterice într-o singura notă.
   Munte, îți amintești când ne-am întâlnit prima oară ? ... mi-ai împletit cununa din floare de colț și m-ai făcut mireasa ta, iar atunci ți-am declart eterna iubire.

   Am ajuns acasă pe jumătate udă, nerăbdătoare să simt acel duș cald și patul moale ce prevestea vise cu regatul ce-l lăsasem în urmă. Viața trebuie trăită, căci nu e un decor în care doar să supravieșuiești. Figuranți nu există, suntem actori în rolul principal, pe scena unde nașterea și moartea sunt limitele piesei.

   Știu că într-o viață viitoare voi fi un fluture și voi zbura, de aceea în această viață am ales să dansez pe ritmul acelor de ceas!

   Există Cer şi există Pământ şi un spaţiu între ele, precum există TIC şi TAC şi spaţiul dintre ele. Între TIC şi TAC viaţa, timpul se suspendă, între Cer şi Pământ se trăieşte!

Carnea caută carne

Nucleolul e învelit de membrane
Undeva în mijloc de nucleu.
Citoplasma cu aparate de regenerare
Stă într-un fileu.
Prin joncțiuni, celula în formare
Se leagă de alta, iar acolo e Dumnezeu!

Organul e un motor,
Carnea învelește oase,
E pus și un suflet și o minte pentru decor
Când destinul e cel care coase și descoase.

Căci carnea caută carne
Și târându-se prin paturi
Carnea care învelește oase
Caută acum ceva mai mult decât carne.

Prizonierii aceluiași scenariu
Luptă creându-și sentimente,
Care sfârșesc înecate într-un acvariu
Și aruncate apoi
Într-o groapă de gunoi,
Înainte ca viața să-și fi luat onorariu;
Căci ospiciile sunt pline,
Spitalele sunt pline,
Cimitirele sunt pline,
Maternitațile sunt pline,
Azilele sunt pline - paradox
Nimic altceva ... plin.

A trupului cântare

Aștept să revii

Să mai cânți încă o dată

Simfonia iubirii

La corzile mele,

Care să tremure de bucurie

Sub atingerea ta

Pentru că știu:

Niciodată nu o să fie

Pentru ultima dată.

Aștept să revii,

Să te învelești în pielea mea,

Iar degetele tale să renască

Pe clapele genelor mele.

Și acum cânți...

Dar nu sunt cu tine,

Iar în absența mea

Notele nu mai sunt line.

Orga urlă a durere

De versuri și muzică ce se pierd în neștire,

Căci eu nu sunt acolo

Să le dau viață contopindu-le cu a mea iubire.

Portativul se jertfește,

Iar urechile-ți înfometate de ofrande

Continuă să asculte

Freneticul salt al palmelor tale

Pe clapele mutilate

Vopsite cu sângele ce-ți curge

Din a degetelor pulpe

  

Aștept să revii,

Viața îmi dansează în medulare

Când singurele gratii ale inimii

Rămân coastele ce sunt basul în rulare.

Dintr-un alt abis te aud cum cânți.

Sub durerea mâinilor tale

Clapele varsă o lacrimă în Sol.

DO e prea grav, nu-l mai poți atinge.

Orga abia se mai ține pe picioare.

Chitara s-a sinucis

Înghițând un semiton.

Lângă ea stă întins,

Obosit de prea mult somn

Ceasul.

Nici măcar Venus

Nu te mai condamnă,

Ci îți omagiază privirea însetată de dor

...De dorul meu

Și-ți fac iarăși chemarea,

Așteptându-te să revii

Să mai cânți la corzile mele,

Încă o dată, simfonia iubirii.

Pentru că știu:

Niciodată nu o să fie

Pentru ultima dată.

Clipele pe sfoara de vise

Încrustate, pe genele inundate

Stau așezate clipele de ieri

Care se zbat dezarmate,

Legate de o urmă de parfum

Rămasă-n haina ta ce-o strâng acum în brațe.

Răsăritul se pierde în cântatul cocoșilor.

Ceasul a capitulat. Rupându-și manoșele

S-a mutilat lângă perete. Zidul e prada chipurilor

Fețe schimonosite ce-ți plâng absența.

Sfinții din noi stau rupți printre cearceafuri

Așteptându-și desacralizarea.

Pisica își miorlăie durerea ultimului pui

Și absența lui.

Cu ultima clemă am agățat lipsa ta

Pe sfoara de vise, ce de prea multă greutate se frânge.

În mâna mea dreaptă stă înfipt un cui

E o poveste acolo ce curge prin sânge

Nescrisă, neapărută, netrăită, nevăzută.

Pe buze îmi răsare un gust amărui

E gustul cărnii tale ce mucegăiește în amintire.

Oprește timpul!

Soarele-mi arde mâna stângă

Pe a cărei artere s-a așezat dezinvolt

O gărgăriță, ce pătează cu prea mult roșu

pielea-mi palidă.

Caut iarăși haina ta s-o strâng în brațe,

Din ea ies molii ce și-au croit acolo veacul.

Aripa unui fluture se zbate să-și caute culorile vieții

Deschid sertarul...

Parfumul  îl mai simt încă impregnat în memorie

Sertarul e gol,

Haina ta nu-i, uimire!

Alături văd fluturele mort.

Privesc încă o dată

Trăgând de o ultimă speranță:

sertarul gol, patul gol, camera goală, ceașca ta de cafea goală, șlapii goi, inima-mi goală, mintea-mi goală

Mă duc să o umplu de organogeneză, malformații, embriologie.

Viață, bucurie, iubire, studii... frumoasă smoală.

Cum m-am resuscitat ?

Treizeci și două de ore mă despart de acest voiaj. Acel timp și-a trăit traiul. Nu poate fi aprofundat, cu atât mai mult corectat. Între moartea de acolo și viața de aici, mă găsești pe mine: o muribundă vie. Viața îmi pare timp oxidat. Paradoxul omenirii este că toți își doresc să ajungă în rai , dar nimeni nu își dorește să moară.

Cea mai crâncenă săgeată înfiptă în suflet este să simți cum te pătrunde privirea unui bolnav până în adâncul ființei, de unde încearcă să soarbă câteva clipe de viață în plus...

Am simțit cum ea nega prin acceptare faptul că întâmpină momentul plecării și încerca să imprime fiecare clipă. Cu o privire rugătoare se agăța de ultima secundă și memora tot. (Când viața nu îți mai lasă nimic, încerci să iei toate amintirile posibile cu tine, pe lumea cealaltă.) Singurul regret al acelui suflet era că pleacă nelăsând în urma sa o amintire eternă. Era conștientă de finalitatea tuturor lucrurilor, precum și de finalitatea imaginilor sale în memoria celor dragi. O vor plânge azi, o vor plânge mâine, poimâine îi vor plânge doar amintirea, iar răspoimâine nu își vor mai aminti.

Privirea ei se leagă de privirea mea. Numărând ultimele clipe, secundele se dilată în fața momentului în care cortina se lasă. Medicii nu au rolul de a se lupta cu destinul, ei au rolul de a negocia cu acesta și de a ajunge la un tratat. Fiica dânsei, o doamnă la o vârstă respectabilă, este așezată lângă patul care suportă durerea și își sărută mama pe încheietura mâinii, în care este înfiptă branula. Lacrimile ei curg, presimțind sfârșitul. Le privesc îngândurată, văd în fața mea ciclicitatea vieții. Sânii femeii sunt lăsați de la suptul copiilor, care au acum rolul să îi poarte amintirea în spinarea conștiinței, atât cât să nu fie grea.

Respirațiile agonice încep  să răsune precum un cutremur în tot salonul. Monitorul semnalează fibrilația ventriculară. Nu durează mult și se instalează stopul cardio-respirator. Un ”Nuuuu” prelung rostește fiica ei, care este scoasă imediat din încăpere. Aparatele urlă. I se administrează adrenalină. Într-un final îmi pierde privirea... își închide ochii. În timp ce este ventilată, într-un mod nebunesc, aproape agresiv, fac presiunile toracice... un corp așa de fragil... Nu răspunde!... dar cu o speranță nebună continui și continui. Pieptul i se învinețește sub presiunea palmelor mele. Cel mai straniu sentiment de disperare îmi trece prin toate particulele pielii. Încep să simt cum pielea ei se răcește... dar eu nu sunt pregătită să accept... nu pot... nu încă...

Este important să știi că atunci când un suflet și-a terminat misiunea pe pământ, trebuie lăsat să plece. Ea a plecat împăcată, în spatele cortinei de ani, lăsându-mă pe mine să îngrop speranța ucisă. O lumânare a fost aprinsă la patul de spital. Pe coridor se auzeau bocete înfundate, conciliate cu soarta. Medicii nu se luptă cu destinul, ei negociază cu acesta, pentru a ajunge la un tratat.

Noi ne irosim zilele și lunile, în timp ce alții își numără orele și minutele care le-au mai rămas! Trebuie să învăţăm oare de la cei care aproape se sting cum să savurăm viaţa? Nu ei au nevoie de resuscitare, ci noi, pentru a reîncepe să existăm. Nu mi-e teamă că mor, mi-e teamă că nu am trăit suficient. Nu faptul că avem viaţă ne face minunaţi... nici pe departe, ci modul în care viețuim, modul în care punem în balanță oportunitățile, modul în care sărim în prăpastia numită ”necunoscut” și modul în care ne permitem să dezechilibrăm balanța.

Spune-mi răspicat :

Atunci doar când cerul de stele se va-nvineți,

Atunci doar când noaptea cu ploi va-nmuguri,

Atunci îți voi permite să-mi spui răspicat

Că sunt a ta femeie și tu al meu bărbat.

Dar dacă noaptea-mi cântă cu luna de cristal

Și îngerii se-ascund în fum de amalgam

Te voi alunga spre un alt decor,

Să-ți îneci amăgirea într-un alt amor.

Să nu mă acuzi pe mine de risipă de vise!

Ceartă-te pe tine că accepți iubiri interzise,

Ce răsar în lumina unei capele

Unde porumbeii devin mirese.

Timpul e pedeapsa ce cântă avar

Al celui ce-a fost al vieții proprietar.

Dar eu nu-mi pierd averea de-a zâmbi

Ultimul cânt îmi prevestește tot ce tu nu știi.

Floare măiastră de sictir aleasă

Răsari în râu de sclipiri sub revărsări de amăgiri

Răsari precum Sakura pe-al iubirii hotar

Si umple de petale al amintirilor lane.

Ani răzleți ♥ !

        Nu conștientizam că o să vii, pentru că nu știam ce însemni, dar te-am dorit dinainte să te am.        
        Apoi ai apărut parcă din rai, iar eu am știut că vei fi mereu lângă mine. Nu îmi mai amintesc exact cum a fost , dar știu că m-ai umplut de soare, iar căldura ta neutraliza răceala fulgilor de nea.

        Și atunci un murmur în plus, un plânset ce-și dorea alint, un surâs pueril mă chema. În pătuțul alb zăream sfioasul chip, care descoperea viața. Îți întindeai mâinile spre mine cerșind îmbrățișări care mă copleșeau... poate așa a fost, sau poate așa vreau eu să îmi amintesc pentru că eram și eu mic descoperitor al universului care încerca sentimentele vieții.

        Îmi amintesc botoșeii, vestuța, lupta cu pernițe, chiar și căzăturile... îmi amintesc multe și totuși atât de puține, pentru că acele clipele se îndepărtează pentru a face loc altor clipe și astfel mă trezesc astăzi... În urmă cu 17 ani te-am văzut, pentru ca astăzi 17 ianuarie 2013 să nu mai concep existența stelelor fără strălucirea ta de suflet curat, copil iubit, frate adorat, om minunat.

       

       Cadoul meu: un coktail (te iubesc, cu La Mulți Ani, puțină glazură de fraternitate și strălucire de stele) 

Lights and lighters

                Lumina este sufletul iar iluminatorii sunt cei care intră acolo și aprind scânteia. Lista de dorințe nu e mare... dar îmi doresc să vă umpleți cămăruța interioară cu lumânări arzânde. Având rațiunea matură, jucați-vă cu arta focului și nu uitați că atunci când ceara se topește total, lumânarea se stinge.

                Nu vă întrebați durata unei clipe... ea este relativă:  „Dacă vrei să înţelegi ce înseamnă un an de viaţă, pune întrebarea unui student care a picat la examenul de sfârşit de an. O lună de viaţă: vorbeşte-i despre ea unei mame care a adus pe lume un copil prematur şi-l aşteaptă să iasă din incubator ca să-şi strângă pruncul în braţe, teafăr şi nevătămat. O săptămână: întreabă-l pe un bărbat care lucrează într-o uzină sau o mină ca să-şi hrănească familia. O zi: întreabă-i pe doi îndrăgostiţi lulea care aşteaptă să se reîntâlnească. O oră: întreabă-l pe un claustrofob prins într-un ascensor în pană. O secundă: uită-te la expresia unui om care tocmai a scăpat dintr-un accident de maşina. Şi o miime de secundă: întreabă-l pe un atlet care a câştigat medalia de argint la Jocurile Olimpice şi nu medalia de aur pentru care se antrenase toată viaţa.”

             Trăiți magia vieții !