Ceața ne leagă în negurile ei. Orbiți de-un
alb imaculat, ne avântam cu mașinile într-un condus prudent, cântând refrene
montane. Fiecare piesă ce se auzea în difuzoare primea replica „asta-i cea mai
tare piesă, man!”. Orașul rămâne sihast în depărtare, cu a sa civilizație
necivilizată. Coborâtă din mașină mi-am anihilat conștiința, lăsându-le viață numai
simțurilor. Vântul îmi dansa prin plete. Cărarea ne afunda în liniștea naturii.
Înălțime după înălțime se îngrămădise una peste alta, până când norii începură
să atârne sub vârfurile munților- acei munți a căror strălucire misterioasă
licărea deasupra și dedesuptul hoinărelilor noastre. Râul și-a propus să ne
stimuleze circulația. Sub tălpile goale simțeam pietrele reci și rigide.
Susurul apei era un cânt înălțător. Crestele sunt doamne mărețe și se așteptau
să le rămânem la poale, însă noi am pornit în cucerirea unui văzduh (iar unii,
chiar în marcarea terenului) și nu dădeam seamne de supunere. Pericolul ne-a
vânat, dar fără să ne atace, poate doar amical și-a dorit să ne însoțească.
Treceam pe stânci, pe capse, pe sârme, pe poteci, mușchii uitaseră sensul
oboselii, fiind îmbătați de adrenalină. Ajunși pe un pisc de unde râul părea
acum doar un fir de ață, am simțit briza libertății și măreția naturii. Cheile
au descuiat în fiecare din noi, o altă parte a ființei ce fusese încătușată.
Dorințele și extazul alergau haotic prin trupul fiecăruia, amețite de senzația
înălțimii. Pe vârful crestei, noi eram oamenii ce privind îndelung cerul și
pășind pe tărâm de eden eram expuși energiei divine. Simțeam cum porii mi se
umplu de viață. Râsetele noastre colorau peisajul ce deja abordase culoarea
aurie a toamnei. Aripile unei mămăruțe înfrigurate înglobau ecoul a o mie de
armonii eterice într-o singura notă. Munte,
îți amintești când ne-am întâlnit prima oară ? ... mi-ai împletit cununa din
floare de colț și m-ai făcut mireasa ta, iar atunci ți-am declart eterna
iubire.
Am
ajuns acasă pe jumătate udă, nerăbdătoare să simt acel duș cald și patul moale
ce prevestea vise cu regatul ce-l lăsasem în urmă. Viața trebuie trăită, căci
nu e un decor în care doar să supravieșuiești. Figuranți nu există, suntem
actori în rolul principal, pe scena unde nașterea și moartea sunt limitele
piesei.
Știu
că într-o viață viitoare voi fi un fluture și voi zbura, de aceea în această
viață am ales să dansez pe ritmul acelor de ceas!
Există Cer şi există Pământ şi un spaţiu între
ele, precum există TIC şi TAC şi spaţiul dintre ele. Între TIC şi TAC viaţa, timpul se suspendă, între Cer şi Pământ se trăieşte!
Nucleolul e învelit de membrane Undeva în mijloc de nucleu. Citoplasma cu aparate de regenerare Stă într-un fileu. Prin joncțiuni, celula în formare Se leagă de alta, iar acolo e Dumnezeu! Organul e un motor, Carnea învelește oase, E pus și un suflet și o minte pentru decor Când destinul e cel care coase și descoase. Căci carnea caută carne Și târându-se prin paturi Carnea care învelește oase Caută acum ceva mai mult decât carne. Prizonierii aceluiași scenariu Luptă creându-și sentimente, Care sfârșesc înecate într-un acvariu Și aruncate apoi Într-o groapă de gunoi, Înainte ca viața să-și fi luat onorariu; Căci ospiciile sunt pline, Spitalele sunt pline, Cimitirele sunt pline, Maternitațile sunt pline, Azilele sunt pline - paradox Nimic altceva ... plin.
Treizeci și două de
ore mă despart de acest voiaj. Acel timp și-a trăit traiul. Nu poate fi
aprofundat, cu atât mai mult corectat. Între moartea de acolo și viața de aici,
mă găsești pe mine: o muribundă vie. Viața îmi pare timp oxidat. Paradoxul
omenirii este că toți își doresc să ajungă în rai , dar nimeni nu își dorește
să moară.
Cea mai crâncenă
săgeată înfiptă în suflet este să simți cum te pătrunde privirea unui bolnav
până în adâncul ființei, de unde încearcă să soarbă câteva clipe de viață în
plus...
Am simțit cum ea nega
prin acceptare faptul că întâmpină momentul plecării și încerca să imprime
fiecare clipă. Cu o privire rugătoare se agăța de ultima secundă și memora tot.
(Când viața nu îți mai lasă nimic, încerci să iei toate amintirile posibile cu
tine, pe lumea cealaltă.) Singurul regret al acelui suflet era că pleacă
nelăsând în urma sa o amintire eternă. Era conștientă de finalitatea tuturor
lucrurilor, precum și de finalitatea imaginilor sale în memoria celor dragi. O
vor plânge azi, o vor plânge mâine, poimâine îi vor plânge doar amintirea, iar
răspoimâine nu își vor mai aminti.
Privirea ei se leagă
de privirea mea. Numărând ultimele clipe, secundele se dilată în fața momentului
în care cortina se lasă. Medicii nu au rolul de a se lupta cu destinul, ei au
rolul de a negocia cu acesta și de a ajunge la un tratat. Fiica dânsei, o doamnă
la o vârstă respectabilă, este așezată lângă patul care suportă durerea și își
sărută mama pe încheietura mâinii, în care este înfiptă branula. Lacrimile ei
curg, presimțind sfârșitul. Le privesc îngândurată, văd în fața mea ciclicitatea
vieții. Sânii femeii sunt lăsați de la suptul copiilor, care au acum rolul să
îi poarte amintirea în spinarea conștiinței, atât cât să nu fie grea.
Respirațiile
agonice încep să răsune precum un
cutremur în tot salonul. Monitorul semnalează fibrilația ventriculară. Nu durează
mult și se instalează stopul cardio-respirator. Un ”Nuuuu” prelung rostește
fiica ei, care este scoasă imediat din încăpere. Aparatele urlă. I se
administrează adrenalină. Într-un final îmi pierde privirea... își închide ochii.
În timp ce este ventilată, într-un mod nebunesc, aproape agresiv, fac
presiunile toracice... un corp așa de fragil... Nu răspunde!... dar cu o
speranță nebună continui și continui. Pieptul i se învinețește sub presiunea
palmelor mele. Cel mai straniu sentiment de disperare îmi trece prin toate
particulele pielii. Încep să simt cum pielea ei se răcește... dar eu nu sunt
pregătită să accept... nu pot... nu încă...
Este important să
știi că atunci când un suflet și-a terminat misiunea pe pământ, trebuie lăsat
să plece. Ea a plecat împăcată, în spatele cortinei de ani, lăsându-mă pe mine
să îngrop speranța ucisă. O lumânare a fost aprinsă la patul de spital. Pe
coridor se auzeau bocete înfundate, conciliate cu soarta. Medicii nu se luptă
cu destinul, ei negociază cu acesta, pentru a ajunge la un tratat.
Noi ne irosim
zilele și lunile, în timp ce alții își numără orele și minutele care le-au mai
rămas! Trebuie să învăţăm oare de la cei care aproape se sting cum să savurăm
viaţa? Nu ei au nevoie de resuscitare, ci noi, pentru a reîncepe să existăm. Nu
mi-e teamă că mor, mi-e teamă că nu am trăit suficient. Nu faptul că avem viaţă
ne face minunaţi... nici pe departe, ci modul în care viețuim, modul în care
punem în balanță oportunitățile, modul în care sărim în prăpastia numită
”necunoscut” și modul în care ne permitem să dezechilibrăm balanța.
Nu conștientizam că o să vii, pentru că nu
știam ce însemni, dar te-am dorit dinainte să te am. Apoi ai apărut parcă din rai, iar eu am știut
că vei fi mereu lângă mine. Nu îmi mai amintesc exact cum a fost , dar
știu că m-ai umplut de soare, iar căldura ta neutraliza răceala fulgilor de
nea.
Și atunci un murmur în plus, un plânset ce-și
dorea alint, un surâs pueril mă chema. În pătuțul alb zăream sfioasul chip,
care descoperea viața. Îți întindeai mâinile spre mine cerșind îmbrățișări care
mă copleșeau... poate așa a fost, sau poate așa vreau eu să îmi amintesc pentru
că eram și eu mic descoperitor al universului care încerca sentimentele vieții.
Îmi amintesc botoșeii, vestuța, lupta cu
pernițe, chiar și căzăturile... îmi amintesc multe și totuși atât de puține,
pentru că acele clipele se îndepărtează pentru a face loc altor clipe și astfel
mă trezesc astăzi... În urmă cu 17 ani te-am văzut, pentru ca
astăzi 17 ianuarie 2013 să nu mai concep existența stelelor fără strălucirea ta
de suflet curat, copil iubit, frate adorat, om minunat.
Cadoul meu: un coktail (te iubesc, cu La Mulți
Ani, puțină glazură de fraternitate și strălucire de stele)
Lumina este sufletul iar iluminatorii sunt cei care intră acolo și aprind scânteia.
Lista de dorințe nu e mare... dar îmi doresc să vă umpleți cămăruța interioară
cu lumânări arzânde. Având rațiunea matură, jucați-vă cu arta focului și nu
uitați că atunci când ceara se topește total, lumânarea se stinge.
Nu vă întrebați durata unei clipe... ea este
relativă: „Dacă vrei să înţelegi ce
înseamnă un an de viaţă, pune întrebarea unui student care a picat la examenul
de sfârşit de an. O lună de viaţă: vorbeşte-i despre ea unei mame care a adus
pe lume un copil prematur şi-l aşteaptă să iasă din incubator ca să-şi strângă
pruncul în braţe, teafăr şi nevătămat. O săptămână: întreabă-l pe un bărbat
care lucrează într-o uzină sau o mină ca să-şi hrănească familia. O zi:
întreabă-i pe doi îndrăgostiţi lulea care aşteaptă să se reîntâlnească. O oră:
întreabă-l pe un claustrofob prins într-un ascensor în pană. O secundă: uită-te
la expresia unui om care tocmai a scăpat dintr-un accident de maşina. Şi o
miime de secundă: întreabă-l pe un atlet care a câştigat medalia de argint la Jocurile Olimpice şi nu
medalia de aur pentru care se antrenase toată viaţa.”