În doleanța naturii de a fi explorată !

  Ceața ne leagă în negurile ei. Orbiți de-un alb imaculat, ne avântam cu mașinile într-un condus prudent, cântând refrene montane. Fiecare piesă ce se auzea în difuzoare primea replica „asta-i cea mai tare piesă, man!”. Orașul rămâne sihast în depărtare, cu a sa civilizație necivilizată.
   Coborâtă din mașină mi-am anihilat conștiința, lăsându-le viață numai simțurilor. Vântul îmi dansa prin plete. Cărarea ne afunda în liniștea naturii. Înălțime după înălțime se îngrămădise una peste alta, până când norii începură să atârne sub vârfurile munților- acei munți a căror strălucire misterioasă licărea deasupra și dedesuptul hoinărelilor noastre. Râul și-a propus să ne stimuleze circulația. Sub tălpile goale simțeam pietrele reci și rigide. Susurul apei era un cânt înălțător. Crestele sunt doamne mărețe și se așteptau să le rămânem la poale, însă noi am pornit în cucerirea unui văzduh (iar unii, chiar în marcarea terenului) și nu dădeam seamne de supunere.
   Pericolul ne-a vânat, dar fără să ne atace, poate doar amical și-a dorit să ne însoțească. Treceam pe stânci, pe capse, pe sârme, pe poteci, mușchii uitaseră sensul oboselii, fiind îmbătați de adrenalină. Ajunși pe un pisc de unde râul părea acum doar un fir de ață, am simțit briza libertății și măreția naturii. Cheile au descuiat în fiecare din noi, o altă parte a ființei ce fusese încătușată. Dorințele și extazul alergau haotic prin trupul fiecăruia, amețite de senzația înălțimii. Pe vârful crestei, noi eram oamenii ce privind îndelung cerul și pășind pe tărâm de eden eram expuși energiei divine. Simțeam cum porii mi se umplu de viață. Râsetele noastre colorau peisajul ce deja abordase culoarea aurie a toamnei. Aripile unei mămăruțe înfrigurate înglobau ecoul a o mie de armonii eterice într-o singura notă.
   Munte, îți amintești când ne-am întâlnit prima oară ? ... mi-ai împletit cununa din floare de colț și m-ai făcut mireasa ta, iar atunci ți-am declart eterna iubire.

   Am ajuns acasă pe jumătate udă, nerăbdătoare să simt acel duș cald și patul moale ce prevestea vise cu regatul ce-l lăsasem în urmă. Viața trebuie trăită, căci nu e un decor în care doar să supravieșuiești. Figuranți nu există, suntem actori în rolul principal, pe scena unde nașterea și moartea sunt limitele piesei.

   Știu că într-o viață viitoare voi fi un fluture și voi zbura, de aceea în această viață am ales să dansez pe ritmul acelor de ceas!

   Există Cer şi există Pământ şi un spaţiu între ele, precum există TIC şi TAC şi spaţiul dintre ele. Între TIC şi TAC viaţa, timpul se suspendă, între Cer şi Pământ se trăieşte!