Cum m-am resuscitat ?

Treizeci și două de ore mă despart de acest voiaj. Acel timp și-a trăit traiul. Nu poate fi aprofundat, cu atât mai mult corectat. Între moartea de acolo și viața de aici, mă găsești pe mine: o muribundă vie. Viața îmi pare timp oxidat. Paradoxul omenirii este că toți își doresc să ajungă în rai , dar nimeni nu își dorește să moară.

Cea mai crâncenă săgeată înfiptă în suflet este să simți cum te pătrunde privirea unui bolnav până în adâncul ființei, de unde încearcă să soarbă câteva clipe de viață în plus...

Am simțit cum ea nega prin acceptare faptul că întâmpină momentul plecării și încerca să imprime fiecare clipă. Cu o privire rugătoare se agăța de ultima secundă și memora tot. (Când viața nu îți mai lasă nimic, încerci să iei toate amintirile posibile cu tine, pe lumea cealaltă.) Singurul regret al acelui suflet era că pleacă nelăsând în urma sa o amintire eternă. Era conștientă de finalitatea tuturor lucrurilor, precum și de finalitatea imaginilor sale în memoria celor dragi. O vor plânge azi, o vor plânge mâine, poimâine îi vor plânge doar amintirea, iar răspoimâine nu își vor mai aminti.

Privirea ei se leagă de privirea mea. Numărând ultimele clipe, secundele se dilată în fața momentului în care cortina se lasă. Medicii nu au rolul de a se lupta cu destinul, ei au rolul de a negocia cu acesta și de a ajunge la un tratat. Fiica dânsei, o doamnă la o vârstă respectabilă, este așezată lângă patul care suportă durerea și își sărută mama pe încheietura mâinii, în care este înfiptă branula. Lacrimile ei curg, presimțind sfârșitul. Le privesc îngândurată, văd în fața mea ciclicitatea vieții. Sânii femeii sunt lăsați de la suptul copiilor, care au acum rolul să îi poarte amintirea în spinarea conștiinței, atât cât să nu fie grea.

Respirațiile agonice încep  să răsune precum un cutremur în tot salonul. Monitorul semnalează fibrilația ventriculară. Nu durează mult și se instalează stopul cardio-respirator. Un ”Nuuuu” prelung rostește fiica ei, care este scoasă imediat din încăpere. Aparatele urlă. I se administrează adrenalină. Într-un final îmi pierde privirea... își închide ochii. În timp ce este ventilată, într-un mod nebunesc, aproape agresiv, fac presiunile toracice... un corp așa de fragil... Nu răspunde!... dar cu o speranță nebună continui și continui. Pieptul i se învinețește sub presiunea palmelor mele. Cel mai straniu sentiment de disperare îmi trece prin toate particulele pielii. Încep să simt cum pielea ei se răcește... dar eu nu sunt pregătită să accept... nu pot... nu încă...

Este important să știi că atunci când un suflet și-a terminat misiunea pe pământ, trebuie lăsat să plece. Ea a plecat împăcată, în spatele cortinei de ani, lăsându-mă pe mine să îngrop speranța ucisă. O lumânare a fost aprinsă la patul de spital. Pe coridor se auzeau bocete înfundate, conciliate cu soarta. Medicii nu se luptă cu destinul, ei negociază cu acesta, pentru a ajunge la un tratat.

Noi ne irosim zilele și lunile, în timp ce alții își numără orele și minutele care le-au mai rămas! Trebuie să învăţăm oare de la cei care aproape se sting cum să savurăm viaţa? Nu ei au nevoie de resuscitare, ci noi, pentru a reîncepe să existăm. Nu mi-e teamă că mor, mi-e teamă că nu am trăit suficient. Nu faptul că avem viaţă ne face minunaţi... nici pe departe, ci modul în care viețuim, modul în care punem în balanță oportunitățile, modul în care sărim în prăpastia numită ”necunoscut” și modul în care ne permitem să dezechilibrăm balanța.