duminică, 28 august 2011

We were born to fly



Un marş al simţirilor. Corpul îmi este invadat de sângele care aleargă bulversat prin vene, sânge ghidat de spaimă- pasiune, frică- dorinţă. Toate temerile lumeşti sunt invocate în mine şi mă domină.
            What would be if tomorrow my parachute will not could be open ? Time will make you to forget me... soon.
Un glas ascuns urlă înăuntrul meu.
            Sunt aşezată prima în batalion, sentinţa faptului că sunt cea mai mică; primul care urcă e ultimul care coboară. Mă supun tăcută, această tăcere nu exprimă acceptare, ci este de fapt absenţa cuvintelor. Nu mai am nici o întrebare pe care să o adresez vieţii.
            Mă aşez pe scaun şi mă ridic uşor de la sol. 200, 500, 800 metri. Undeva sub mine se pierd chipurile oamenilor, încet se pierd şi trupurile lor, rămânând doar energia care pulsează, pete de culoare ghidate fiecare de viaţa proprie sau rutină. 900, 1000, 1200 metri. Simt respiraţia înspăimântată de lângă mine, închid ochii şi aud sunetul răsuflărilor alerte, care se lasă năucit, sugrumat de un vuiet agresiv. Uşa avionului e deschisă şi aerul intră zdrobit înăuntru, pregătit parcă să mă zgârie şi să mă înhaţe. Expiraţiile sunt din ce în ce mai puţine, unul câte unul se lasă pradă căderii. Un coleg sesizează că sunt palidă, dar eu neg conştient şi inconştient orice manifestare de teamă a trupului.
             Mă ridic în picioare, capota paraşutei este de o greutate care mă doboară. Privesc spre locul de părăsire a aeronavei şi ţin strâns în mână comanda automată. Îmi simt corpul împânzit de toate fricile lumeşti. Mă îndrept cu o nesiguranţă supremă. Conştient, mă întreb în sinea mea dacă e cazul să desist. În acelaşi moment, involuntar, printr-un gest reflex mă aşez în faţa uşii, acceptând ca aerul să mă izbească violent.
            În jurul meu e agitatie, totul se mişcă într-un ritm alert. Instructorul din aeronava îmi spune ceva... nu stiu... nu contează... oricum nu mai sunt capabilă să aud, să ascult, să recepţionez, dar mai ales să înţeleg. O săgeată cu veninul aprehensiunii e înfiptă în mine, lăsând să se scurgă toată poţiunea în venele mele.
            Vag, percep un ’’du-te’’, îl privesc şi mă loveşte încrezător pe umăr. Gata... este prea târziu să mai ezit. În acest moment, toată viaţa este numai un flash în faţa ochilor.
Zâmbesc în agonia finală, în culmea neantului absolut, râd în clipa supremă... sar... si atunci conştientizez, nu cad ci zbor. Aripi de înger mi-au rodit în suflet. Cunosc acum răspunsul vieţii. Soarele este atât de puternic încât parcă mă orbeşte, dar grijuliu mă dezmiardă. Privesc sub mine, dar nu văd nici urmă de suflare, deasupra mea, mai pot observa încă avionul care se îndepărtează. Sunt atât de liberă !
Îmi regăsesc spiritul, sunt dominată de fiinţa infinită. Sufletul şi-a găsit dreptul de a respira. Pene albe mă înconjoară si divinitatea mă îmbrăţişează. Cât de fabulos e cerul ! Paraşuta s-a deschis emamând o notă acută. Linia melodică pe care o crează întâlnirea paraşutei cu aerul, mă îndeamnă la dans. Mă metamorfozez intr-un duh însufleţit de culoarea fericirii, dansând în balansul aerului. Manin.
Devin om.
Picioarele mele se apropie de sol.
În mine va umbla veşnic de acum
o pasăre lovită de zbor,
cu un etern dor
de a mă căţăra iarăşi pe un nor.





Un comentariu:

  1. Nu cunosc acest sentiment de aceea cred ca sunt obiectiv! Mi se pare normal ca la prima saritura (poate chiar si la urmatoarele, pana devine obisnuinta) sa ai un sentiment de teama, sa simti cum iti tremura toate oasele....
    Dar, una peste alta, sa poti si pentru cateva secunde sa zbori, sa fi acolo...este un sentiment pe care nu multi au norocul sa il traiasca! Asa ca esti o norocoasa!
    Felicitari!!!

    RăspundețiȘtergere