Port fara lacrimi O boala in mine, Cutreier hazardic Apusul fara tine.
Oceanele secate Ale ochilor mei, Revarsa si astazi Sclipiri nemuritoare, Oglindirea in care Adesea te predai Si scena pe care Uneori doar interpretai.
Traiam intr-un anotimp Uitati de timp. Cu aviditate inhat din trecut... Nu mai gasesc sentimentul plenar, Cursul unui rau lucind selenar Spune ca trama chiar s-a petrecut.
Imi rostesc "nu imi lipsesti", Imi repet "nu te iubesc" Sperand ca intr-o zi intradevar sa cred Ca nu te mai doresc.
Lucesc stele, Reinvie visele mele. Cateodata imi permit sa zbor deasupra lor, Ma gasesti pe un nor Purtator de umor... Joc cel mai bun rol, Pe scena vietii mele actor.
“Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de a privi în faţă şi de a recunoaşte adevărul.”
M-am oprit asupra acestui citat, deoarece Eminescu abordează tema adevărului si antipodul acestuia, minciuna, considerând-o un viciu “cel mai mare păcat al oamenilor” şi până la urmă îmi recunosc păcatul şi eu sunt un om.
Omenirea s-a confruntat mereu cu o frică, teama de necunoscut. Viitorul este cea mai iluzorie siguranţă, iar acest viitor este construit treptat din trecut şi prezent. Se întamplă adesea să nu fim de acord cu un fapt actual, astfel schimbăm realitatea, modelăm adevărul, fără a-l recunoaşte în totalitate devenind minciună. “Este greu să spui adevărul, să-l asculţi e şi mai greu, iar să-l faci înţeles este cel mai greu”, susţine Boronian. Altfel spus, minciuna este un adevăr, dar e un adevăr modelat în aşa fel încât să nu distrugă sau să rănească.
Având în vedere faptul că adevărul nu este general, este interpretat diferit de fiecare persoană şi în aceasta constă teama de a-l recunoaşte, teama de a fi interpretat greşit de ceilalţi “Adevărul pur si simplu, este rareori PUR şi niciodata SIMPLU” Oscar Wilde. Ne este foarte greu uneori să recunoaştem realitatea şi dacă nu reuşim să traim pe o linie a veridicitaţii din exterior, vom fi condamnaţi să trăim cu minciuna din interiorul nostru. Eu personal prefer să traiesc în spiritual adevărului, Chiar dacă trebuie să sufăr pentru aceasta, mai de grabă decât să raţionez în mijlocul plăcerii sau să fiu fericită în chip rational.
În concluzie, adevărul este un fapt general, consecinţele acestuia sunt frica omenirii. Până la urmă, eu savurez senzaţia în care ascult minciuna căreia îi cunosc adevărul şi consider că nu există om orb în faţa adevărului, ci pur şi simplu îşi închide ochii.
Mirele meu, vin înspre tine. Vin să măîmbraci în rochia albă, zăpada crestelor tale; săîmi așezi suav voalul brodat din nori; să măîncalți în panofii Cenușăresei, cristalul de rouă al dimineții friguroase pe iarba crudă. Săîmi împletești cununa din floare de colțși să mă faci mireasa ta.
Lumină... lumină caldă, lină, voi primi prin tine. Părinții mei sunt Luna și Soarele, care măînsoțesc la regala ceremonie. Sărutul tău prelung îmi umezește buzele, îmi umezește pielea, măîneacă. Mă scald în armonia pe care o lasă valul lin al râului tău.
Munte, tu ești mirele meu și eu sunt mireasa ta. Cerul e altarul nostru și peștera e locul unde imi clădești culcușul. Părăsesc sângele lumesc și măîncredințez divinității.
Un marş al simţirilor. Corpul îmi este invadat de sângele care aleargă bulversat prin vene, sânge ghidat de spaimă- pasiune, frică- dorinţă. Toate temerile lumeşti sunt invocate în mine şi mă domină.
What would be if tomorrow my parachute will not could be open ? Time will make you to forget me... soon.
Un glas ascuns urlăînăuntrul meu.
Sunt aşezată prima în batalion, sentinţa faptului că sunt cea mai mică; primul care urcă e ultimul care coboară. Mă supun tăcută, această tăcere nu exprimă acceptare, ci este de fapt absenţa cuvintelor. Nu mai am nici o întrebare pe care să o adresez vieţii.
Mă aşez pe scaun şi mă ridic uşor de la sol. 200, 500, 800 metri. Undeva sub mine se pierd chipurile oamenilor, încet se pierd şi trupurile lor, rămânând doar energia care pulsează, pete de culoare ghidate fiecare de viaţa proprie sau rutină. 900, 1000, 1200 metri. Simt respiraţia înspăimântată de lângă mine, închid ochii şi aud sunetul răsuflărilor alerte, care se lasă năucit, sugrumat de un vuiet agresiv. Uşa avionului e deschisăşi aerul intră zdrobit înăuntru, pregătit parcă să mă zgârie şi să măînhaţe. Expiraţiile sunt din ce în ce mai puţine, unul câte unul se lasă pradă căderii. Un coleg sesizează că sunt palidă, dar eu neg conştient şi inconştient orice manifestare de teamă a trupului.
Mă ridic în picioare, capota paraşutei este de o greutate care mă doboară. Privesc spre locul de părăsire a aeronavei şi ţin strâns în mână comanda automată. Îmi simt corpul împânzit de toate fricile lumeşti. Măîndrept cu o nesiguranţă supremă. Conştient, măîntreb în sinea mea dacă e cazul să desist. În acelaşi moment, involuntar, printr-un gest reflex mă aşez în faţa uşii, acceptând ca aerul să mă izbească violent.
În jurul meu e agitatie, totul se mişcăîntr-un ritm alert. Instructorul din aeronava îmi spune ceva... nu stiu... nu contează... oricum nu mai sunt capabilă să aud, să ascult, să recepţionez, dar mai ales săînţeleg. O săgeată cu veninul aprehensiunii e înfiptăîn mine, lăsând să se scurgă toată poţiunea în venele mele.
Vag, percep un ’’du-te’’, îl privesc şi mă loveşte încrezător pe umăr. Gata... este prea târziu să mai ezit. În acest moment, toată viaţa este numai un flash în faţa ochilor.
Zâmbesc în agonia finală, în culmea neantului absolut, râd în clipa supremă... sar... si atunci conştientizez, nu cad ci zbor. Aripi de înger mi-au rodit în suflet. Cunosc acum răspunsul vieţii. Soarele este atât de puternic încât parcă mă orbeşte, dar grijuliu mă dezmiardă. Privesc sub mine, dar nu văd nici urmă de suflare, deasupra mea, mai pot observa încă avionul care se îndepărtează. Sunt atât de liberă !
Îmi regăsesc spiritul, sunt dominată de fiinţa infinită. Sufletul şi-a găsit dreptul de a respira. Pene albe măînconjoară si divinitatea măîmbrăţişează. Cât de fabulos e cerul ! Paraşuta s-a deschis emamând o notă acută. Linia melodică pe care o creazăîntâlnirea paraşutei cu aerul, măîndeamnă la dans. Mă metamorfozez intr-un duh însufleţit de culoarea fericirii, dansând în balansul aerului. Manin.