Ceața ne leagă în negurile ei. Orbiți de-un
alb imaculat, ne avântam cu mașinile într-un condus prudent, cântând refrene
montane. Fiecare piesă ce se auzea în difuzoare primea replica „asta-i cea mai
tare piesă, man!”. Orașul rămâne sihast în depărtare, cu a sa civilizație
necivilizată. Coborâtă din mașină mi-am anihilat conștiința, lăsându-le viață numai simțurilor. Vântul îmi dansa prin plete. Cărarea ne afunda în liniștea naturii. Înălțime după înălțime se îngrămădise una peste alta, până când norii începură să atârne sub vârfurile munților- acei munți a căror strălucire misterioasă licărea deasupra și dedesuptul hoinărelilor noastre. Râul și-a propus să ne stimuleze circulația. Sub tălpile goale simțeam pietrele reci și rigide. Susurul apei era un cânt înălțător. Crestele sunt doamne mărețe și se așteptau să le rămânem la poale, însă noi am pornit în cucerirea unui văzduh (iar unii, chiar în marcarea terenului) și nu dădeam seamne de supunere.
Pericolul ne-a
vânat, dar fără să ne atace, poate doar amical și-a dorit să ne însoțească.
Treceam pe stânci, pe capse, pe sârme, pe poteci, mușchii uitaseră sensul
oboselii, fiind îmbătați de adrenalină. Ajunși pe un pisc de unde râul părea
acum doar un fir de ață, am simțit briza libertății și măreția naturii. Cheile
au descuiat în fiecare din noi, o altă parte a ființei ce fusese încătușată.
Dorințele și extazul alergau haotic prin trupul fiecăruia, amețite de senzația
înălțimii. Pe vârful crestei, noi eram oamenii ce privind îndelung cerul și
pășind pe tărâm de eden eram expuși energiei divine. Simțeam cum porii mi se
umplu de viață. Râsetele noastre colorau peisajul ce deja abordase culoarea
aurie a toamnei. Aripile unei mămăruțe înfrigurate înglobau ecoul a o mie de
armonii eterice într-o singura notă.
Munte,
îți amintești când ne-am întâlnit prima oară ? ... mi-ai împletit cununa din
floare de colț și m-ai făcut mireasa ta, iar atunci ți-am declart eterna
iubire.
Am
ajuns acasă pe jumătate udă, nerăbdătoare să simt acel duș cald și patul moale
ce prevestea vise cu regatul ce-l lăsasem în urmă. Viața trebuie trăită, căci
nu e un decor în care doar să supravieșuiești. Figuranți nu există, suntem
actori în rolul principal, pe scena unde nașterea și moartea sunt limitele
piesei.
Știu
că într-o viață viitoare voi fi un fluture și voi zbura, de aceea în această
viață am ales să dansez pe ritmul acelor de ceas!
Există Cer şi există Pământ şi un spaţiu între
ele, precum există TIC şi TAC şi spaţiul dintre ele. Între TIC şi TAC viaţa, timpul se suspendă, între Cer şi Pământ se trăieşte!
