Tot ceea ce el mai avea de
rostit, era tăcerea. Ea îl privea blajin, cu un surâs zvelt, în contrast cu
anii care îi brăzdau faţa. Apoi a închis ochii în sens de regret. Deschizându-i
şi pierzându-l pe el din privire, se uita împlinită în faţă, alegându-şi un
punct fix, în care să se piardă. Doar un vapor în depărtare mai răscolea
tăcerea. Băncuţa pe care erau aşezaţi este aceea veche cu vopseaua uscată care
se decojeste de timp şi plaoiaie. Simetria dintre aceasta şi trupurile lor era
probabil motivul pentru care alegeau mereu aceaşi băncuţă pentru a-şi lăsa gândurile
să danseze în compania frunzelor arămii.
Îşi depănau infinitele clipe de
iubire şi viaţa le sclipea în privire. Totul se mişca acum
în paşi înceţi de vals lent: vântul, crengile, păsările... singurul care mai
alerga era timpul grăbit, înspăimântat, cuprins de teama de a nu pierde trenul
care îl duce spre urătoarea eternitate.
Ei
îşi zâmbeau cu buzele crăpate. Ce-i pasă lui de timp?! Pe ea nu o mai dureau
anii! Durerea s-a estompat... deţineau deja infinitul universului, pentru că
s-au împlinit în iubire. În luciditatea fiinţei reîntâlneau o linişte veşnică, dar liniştea este cel mai puternic strigăt.
Când am trecut pe
lângă ei păşeam încet, să nu sfarm tăcerea, iar suavul glas simfonic al râului
să nu mă mustre. Puteam să aud cum trosnesc oasele în străfundul acelor fiinţe.
Dar şi acel sunet era parcă desprins dintr-o sonată închinată divinităţii. E
absurd cum îi priveam cu admiraţie, gata să fac plecăciunea în faţa lor, interpreţii
unui dans perfect, pe scena propriei simplitaţi redând edenul.
Şi câtă bucurie
emană două suflete tinere, mult mai tinere decât le permite vârsta, asta îi
face învingători! Asta mă face să cred că elegia vieţii este serafică şi
infinită. Timpul în zborul lui înfloreşte flori care se hrănesc cu iubire
pentru a emana bucurie.

Suntem mai mult decât oase ?!
Sunt fragilă, dar sunt mai mult
decât oase!