Mi-am amintit să zâmbesc!
Sunt o fiinţă himerică. Mami îmi spunea că m-a conceput atunci când Soarele săruta Luna, iar iubirea lor estompa strigătele zeilor. Tati îmi spunea că m-a sculptat mânuind cu propria-i mână dalta fină a doleanţei. Dacă întreb vişinul din grădina bunicii, el îmi va spune că o vişină cu codiţa aurită a căzut din coroana lui şi îngropată în pământul cenuşiu am răsărit precum o Clarkia de toamnă. Libelula... chiar şi ea îşi dă cu părerea şi afirmă, bătând din aripi, că m-am întrupat din licărirea unui râu.
Astăzi singura mea certitudine este că TRĂIESC şi încerc să o fac într-un mod frumos. Privesc în urma mea şi văd Soarele, Luna, dalta, vişinul, lacul şi atât de multe petale căzute pe podeaua viselor, adunate în două decenii, uscate şi presate între file de amintiri, dar şi atât de multe flori care încă emană parfumul dulce de viaţă şi pasiune. Deţin un trecut fără regrete şi un viitor pe care îl construiesc din lut de dorinţe.
Zâmbesc pentru că astăzi, temătoate pun mâna pe zar, apăs, deschid uşa cu numărul douăzeci şi păşesc. Privesc în urmă şi regăsesc doar zâmbet... şi iarăşi zâmbesc.
Sunt floare a vietii şi sărut al morţii încarnat.
