Scrisoare ajunsă la timp

Acele întâlniri, priviri, saluturi, care nu mai contează dacă s-au întâmplat mai devreme sau mai târziu sau… sau, timpul va curge din nou și vor/vei rămâne cu bine/cu tine. Sau sau.

Sau poate cu puțin/totul din mine. Niciodată nu am aflat limita dintre rațiune și simțire, ar fi prea mult să o cer acum. Însă timpul curge în atemporalitate, iar tu și eu deținem harul de a-l opri pentru o clipă, pentru o stea, pentru o simțire, pentru un surâs sau o privire. Privire care trece de porii conștiinței și ne transpune într-un vis comun. Îmi amintesc imaginea mea lucind în ochii tăi, în irisul dilatat, iar eu topindu-mă în acea licărire, rămânând acaparată, încătușată în eternitatea ființei tale. Palmele calde, mângâieri blajine, priviri nonșalante, ...

Pixul se împotmolește pe foaie. Mi-e greu să redau ceva ce nu înțeleg... mi-e greu să te redau pe tine care apari învăluind totul în jurul meu într-un mister aparte. Aș descrie peisajul ce-l croim printr-un singur cuvânt ”straniu”, dar mai degrabă cred că tu aparții unui firesc mental premeditat.

Și simt pace. Împăcarea cu natura, cu vântul, cu roua ce se lasă rece. Îmbrățișarea ta îmi relevă confortul după care tânjesc. Te simt în aceeași măsură în care îți prevăd disiparea. Mi-e teamă că ai putea fi prea fragil într-o lume prea dură, însă brațele mele îți sunt sprijin acum și de fiecare dată când vei opri timpul. Tot ce trebuie să faci este să redevii copilul care printr-un gest nevinovat lasă clepsidra să cadă. Să îți spun un secret: un suflet de copil răzbate căci el nu cunoaște ura și eșuarea. Viața este jocul în care fiecare își aruncă zarurile, iar ale tale sunt încă în mișcare.

Îmbrățișarea ta am salvat-o într-o cutiuță cu suveniruri. O voi privi uneori sfioasă, alteori voi îndrăzni să o cuprind, gândindu-mă la tine, un foarte drag ~...~. Din procesul cunoașterii au rămas întrebări neelucidate: Ce culoare are timpul ? 
Are dragostea gust de rooibos ?
Cât vor reuși buzele să înfrunte clepsidra ?

Am scris din tine

      ~ Am scris din tine ~





Mi-am înmuiat eul în tine
Și-am început să scriu
Pe foi de suflet veline
Încât am uitat de mine.

Am scris cu lacrimi și cu sânge,
Cu tot ce am găsit prin colțurile tale.
Scriam și îmi venea a plânge
Căci nu știam ce mult te doare
Absența mea în zilele cu soare
                       ... sau ninsoare !

Am aflat că prin cerneala ta
E imaginea mea în bucăți multiple,
Iar prin pulsații inima scotea
Tonurile vocii mele fericite.

Tot scriind s-a adunat un teanc de foi
Pline de gânduri, tristeți, flori și noroi
Cu tot ce se întâmplă între noi
Căci cândva am fost doi...

Neuro - Love

Ți-am rostit tandrețuri,

Dar au ațipit în urechea ta.

Le trezesc, îndrumându-le

În șoaptă către creier.

Se pierd din nou

Printre dendrite și axoni;

Speriate de sinapse,

Se îngrămădesc pe un girus

Unde nasc un impuls...

Acesta alunecă ușor
Pe-o cale eferentă,

Transformându-se într-un gest blajin,

O mângâiere ce vine senin...

E gestul care îmi oferă buzelor

Preludiul sărutărilor !

În doleanța naturii de a fi explorată !

  Ceața ne leagă în negurile ei. Orbiți de-un alb imaculat, ne avântam cu mașinile într-un condus prudent, cântând refrene montane. Fiecare piesă ce se auzea în difuzoare primea replica „asta-i cea mai tare piesă, man!”. Orașul rămâne sihast în depărtare, cu a sa civilizație necivilizată.
   Coborâtă din mașină mi-am anihilat conștiința, lăsându-le viață numai simțurilor. Vântul îmi dansa prin plete. Cărarea ne afunda în liniștea naturii. Înălțime după înălțime se îngrămădise una peste alta, până când norii începură să atârne sub vârfurile munților- acei munți a căror strălucire misterioasă licărea deasupra și dedesuptul hoinărelilor noastre. Râul și-a propus să ne stimuleze circulația. Sub tălpile goale simțeam pietrele reci și rigide. Susurul apei era un cânt înălțător. Crestele sunt doamne mărețe și se așteptau să le rămânem la poale, însă noi am pornit în cucerirea unui văzduh (iar unii, chiar în marcarea terenului) și nu dădeam seamne de supunere.
   Pericolul ne-a vânat, dar fără să ne atace, poate doar amical și-a dorit să ne însoțească. Treceam pe stânci, pe capse, pe sârme, pe poteci, mușchii uitaseră sensul oboselii, fiind îmbătați de adrenalină. Ajunși pe un pisc de unde râul părea acum doar un fir de ață, am simțit briza libertății și măreția naturii. Cheile au descuiat în fiecare din noi, o altă parte a ființei ce fusese încătușată. Dorințele și extazul alergau haotic prin trupul fiecăruia, amețite de senzația înălțimii. Pe vârful crestei, noi eram oamenii ce privind îndelung cerul și pășind pe tărâm de eden eram expuși energiei divine. Simțeam cum porii mi se umplu de viață. Râsetele noastre colorau peisajul ce deja abordase culoarea aurie a toamnei. Aripile unei mămăruțe înfrigurate înglobau ecoul a o mie de armonii eterice într-o singura notă.
   Munte, îți amintești când ne-am întâlnit prima oară ? ... mi-ai împletit cununa din floare de colț și m-ai făcut mireasa ta, iar atunci ți-am declart eterna iubire.

   Am ajuns acasă pe jumătate udă, nerăbdătoare să simt acel duș cald și patul moale ce prevestea vise cu regatul ce-l lăsasem în urmă. Viața trebuie trăită, căci nu e un decor în care doar să supravieșuiești. Figuranți nu există, suntem actori în rolul principal, pe scena unde nașterea și moartea sunt limitele piesei.

   Știu că într-o viață viitoare voi fi un fluture și voi zbura, de aceea în această viață am ales să dansez pe ritmul acelor de ceas!

   Există Cer şi există Pământ şi un spaţiu între ele, precum există TIC şi TAC şi spaţiul dintre ele. Între TIC şi TAC viaţa, timpul se suspendă, între Cer şi Pământ se trăieşte!

Carnea caută carne

Nucleolul e învelit de membrane
Undeva în mijloc de nucleu.
Citoplasma cu aparate de regenerare
Stă într-un fileu.
Prin joncțiuni, celula în formare
Se leagă de alta, iar acolo e Dumnezeu!

Organul e un motor,
Carnea învelește oase,
E pus și un suflet și o minte pentru decor
Când destinul e cel care coase și descoase.

Căci carnea caută carne
Și târându-se prin paturi
Carnea care învelește oase
Caută acum ceva mai mult decât carne.

Prizonierii aceluiași scenariu
Luptă creându-și sentimente,
Care sfârșesc înecate într-un acvariu
Și aruncate apoi
Într-o groapă de gunoi,
Înainte ca viața să-și fi luat onorariu;
Căci ospiciile sunt pline,
Spitalele sunt pline,
Cimitirele sunt pline,
Maternitațile sunt pline,
Azilele sunt pline - paradox
Nimic altceva ... plin.

A trupului cântare

Aștept să revii

Să mai cânți încă o dată

Simfonia iubirii

La corzile mele,

Care să tremure de bucurie

Sub atingerea ta

Pentru că știu:

Niciodată nu o să fie

Pentru ultima dată.

Aștept să revii,

Să te învelești în pielea mea,

Iar degetele tale să renască

Pe clapele genelor mele.

Și acum cânți...

Dar nu sunt cu tine,

Iar în absența mea

Notele nu mai sunt line.

Orga urlă a durere

De versuri și muzică ce se pierd în neștire,

Căci eu nu sunt acolo

Să le dau viață contopindu-le cu a mea iubire.

Portativul se jertfește,

Iar urechile-ți înfometate de ofrande

Continuă să asculte

Freneticul salt al palmelor tale

Pe clapele mutilate

Vopsite cu sângele ce-ți curge

Din a degetelor pulpe

  

Aștept să revii,

Viața îmi dansează în medulare

Când singurele gratii ale inimii

Rămân coastele ce sunt basul în rulare.

Dintr-un alt abis te aud cum cânți.

Sub durerea mâinilor tale

Clapele varsă o lacrimă în Sol.

DO e prea grav, nu-l mai poți atinge.

Orga abia se mai ține pe picioare.

Chitara s-a sinucis

Înghițând un semiton.

Lângă ea stă întins,

Obosit de prea mult somn

Ceasul.

Nici măcar Venus

Nu te mai condamnă,

Ci îți omagiază privirea însetată de dor

...De dorul meu

Și-ți fac iarăși chemarea,

Așteptându-te să revii

Să mai cânți la corzile mele,

Încă o dată, simfonia iubirii.

Pentru că știu:

Niciodată nu o să fie

Pentru ultima dată.

Clipele pe sfoara de vise

Încrustate, pe genele inundate

Stau așezate clipele de ieri

Care se zbat dezarmate,

Legate de o urmă de parfum

Rămasă-n haina ta ce-o strâng acum în brațe.

Răsăritul se pierde în cântatul cocoșilor.

Ceasul a capitulat. Rupându-și manoșele

S-a mutilat lângă perete. Zidul e prada chipurilor

Fețe schimonosite ce-ți plâng absența.

Sfinții din noi stau rupți printre cearceafuri

Așteptându-și desacralizarea.

Pisica își miorlăie durerea ultimului pui

Și absența lui.

Cu ultima clemă am agățat lipsa ta

Pe sfoara de vise, ce de prea multă greutate se frânge.

În mâna mea dreaptă stă înfipt un cui

E o poveste acolo ce curge prin sânge

Nescrisă, neapărută, netrăită, nevăzută.

Pe buze îmi răsare un gust amărui

E gustul cărnii tale ce mucegăiește în amintire.

Oprește timpul!

Soarele-mi arde mâna stângă

Pe a cărei artere s-a așezat dezinvolt

O gărgăriță, ce pătează cu prea mult roșu

pielea-mi palidă.

Caut iarăși haina ta s-o strâng în brațe,

Din ea ies molii ce și-au croit acolo veacul.

Aripa unui fluture se zbate să-și caute culorile vieții

Deschid sertarul...

Parfumul  îl mai simt încă impregnat în memorie

Sertarul e gol,

Haina ta nu-i, uimire!

Alături văd fluturele mort.

Privesc încă o dată

Trăgând de o ultimă speranță:

sertarul gol, patul gol, camera goală, ceașca ta de cafea goală, șlapii goi, inima-mi goală, mintea-mi goală

Mă duc să o umplu de organogeneză, malformații, embriologie.

Viață, bucurie, iubire, studii... frumoasă smoală.

Cum m-am resuscitat ?

Treizeci și două de ore mă despart de acest voiaj. Acel timp și-a trăit traiul. Nu poate fi aprofundat, cu atât mai mult corectat. Între moartea de acolo și viața de aici, mă găsești pe mine: o muribundă vie. Viața îmi pare timp oxidat. Paradoxul omenirii este că toți își doresc să ajungă în rai , dar nimeni nu își dorește să moară.

Cea mai crâncenă săgeată înfiptă în suflet este să simți cum te pătrunde privirea unui bolnav până în adâncul ființei, de unde încearcă să soarbă câteva clipe de viață în plus...

Am simțit cum ea nega prin acceptare faptul că întâmpină momentul plecării și încerca să imprime fiecare clipă. Cu o privire rugătoare se agăța de ultima secundă și memora tot. (Când viața nu îți mai lasă nimic, încerci să iei toate amintirile posibile cu tine, pe lumea cealaltă.) Singurul regret al acelui suflet era că pleacă nelăsând în urma sa o amintire eternă. Era conștientă de finalitatea tuturor lucrurilor, precum și de finalitatea imaginilor sale în memoria celor dragi. O vor plânge azi, o vor plânge mâine, poimâine îi vor plânge doar amintirea, iar răspoimâine nu își vor mai aminti.

Privirea ei se leagă de privirea mea. Numărând ultimele clipe, secundele se dilată în fața momentului în care cortina se lasă. Medicii nu au rolul de a se lupta cu destinul, ei au rolul de a negocia cu acesta și de a ajunge la un tratat. Fiica dânsei, o doamnă la o vârstă respectabilă, este așezată lângă patul care suportă durerea și își sărută mama pe încheietura mâinii, în care este înfiptă branula. Lacrimile ei curg, presimțind sfârșitul. Le privesc îngândurată, văd în fața mea ciclicitatea vieții. Sânii femeii sunt lăsați de la suptul copiilor, care au acum rolul să îi poarte amintirea în spinarea conștiinței, atât cât să nu fie grea.

Respirațiile agonice încep  să răsune precum un cutremur în tot salonul. Monitorul semnalează fibrilația ventriculară. Nu durează mult și se instalează stopul cardio-respirator. Un ”Nuuuu” prelung rostește fiica ei, care este scoasă imediat din încăpere. Aparatele urlă. I se administrează adrenalină. Într-un final îmi pierde privirea... își închide ochii. În timp ce este ventilată, într-un mod nebunesc, aproape agresiv, fac presiunile toracice... un corp așa de fragil... Nu răspunde!... dar cu o speranță nebună continui și continui. Pieptul i se învinețește sub presiunea palmelor mele. Cel mai straniu sentiment de disperare îmi trece prin toate particulele pielii. Încep să simt cum pielea ei se răcește... dar eu nu sunt pregătită să accept... nu pot... nu încă...

Este important să știi că atunci când un suflet și-a terminat misiunea pe pământ, trebuie lăsat să plece. Ea a plecat împăcată, în spatele cortinei de ani, lăsându-mă pe mine să îngrop speranța ucisă. O lumânare a fost aprinsă la patul de spital. Pe coridor se auzeau bocete înfundate, conciliate cu soarta. Medicii nu se luptă cu destinul, ei negociază cu acesta, pentru a ajunge la un tratat.

Noi ne irosim zilele și lunile, în timp ce alții își numără orele și minutele care le-au mai rămas! Trebuie să învăţăm oare de la cei care aproape se sting cum să savurăm viaţa? Nu ei au nevoie de resuscitare, ci noi, pentru a reîncepe să existăm. Nu mi-e teamă că mor, mi-e teamă că nu am trăit suficient. Nu faptul că avem viaţă ne face minunaţi... nici pe departe, ci modul în care viețuim, modul în care punem în balanță oportunitățile, modul în care sărim în prăpastia numită ”necunoscut” și modul în care ne permitem să dezechilibrăm balanța.

Spune-mi răspicat :

Atunci doar când cerul de stele se va-nvineți,

Atunci doar când noaptea cu ploi va-nmuguri,

Atunci îți voi permite să-mi spui răspicat

Că sunt a ta femeie și tu al meu bărbat.

Dar dacă noaptea-mi cântă cu luna de cristal

Și îngerii se-ascund în fum de amalgam

Te voi alunga spre un alt decor,

Să-ți îneci amăgirea într-un alt amor.

Să nu mă acuzi pe mine de risipă de vise!

Ceartă-te pe tine că accepți iubiri interzise,

Ce răsar în lumina unei capele

Unde porumbeii devin mirese.

Timpul e pedeapsa ce cântă avar

Al celui ce-a fost al vieții proprietar.

Dar eu nu-mi pierd averea de-a zâmbi

Ultimul cânt îmi prevestește tot ce tu nu știi.

Floare măiastră de sictir aleasă

Răsari în râu de sclipiri sub revărsări de amăgiri

Răsari precum Sakura pe-al iubirii hotar

Si umple de petale al amintirilor lane.

Ani răzleți ♥ !

        Nu conștientizam că o să vii, pentru că nu știam ce însemni, dar te-am dorit dinainte să te am.        
        Apoi ai apărut parcă din rai, iar eu am știut că vei fi mereu lângă mine. Nu îmi mai amintesc exact cum a fost , dar știu că m-ai umplut de soare, iar căldura ta neutraliza răceala fulgilor de nea.

        Și atunci un murmur în plus, un plânset ce-și dorea alint, un surâs pueril mă chema. În pătuțul alb zăream sfioasul chip, care descoperea viața. Îți întindeai mâinile spre mine cerșind îmbrățișări care mă copleșeau... poate așa a fost, sau poate așa vreau eu să îmi amintesc pentru că eram și eu mic descoperitor al universului care încerca sentimentele vieții.

        Îmi amintesc botoșeii, vestuța, lupta cu pernițe, chiar și căzăturile... îmi amintesc multe și totuși atât de puține, pentru că acele clipele se îndepărtează pentru a face loc altor clipe și astfel mă trezesc astăzi... În urmă cu 17 ani te-am văzut, pentru ca astăzi 17 ianuarie 2013 să nu mai concep existența stelelor fără strălucirea ta de suflet curat, copil iubit, frate adorat, om minunat.

       

       Cadoul meu: un coktail (te iubesc, cu La Mulți Ani, puțină glazură de fraternitate și strălucire de stele) 

Lights and lighters

                Lumina este sufletul iar iluminatorii sunt cei care intră acolo și aprind scânteia. Lista de dorințe nu e mare... dar îmi doresc să vă umpleți cămăruța interioară cu lumânări arzânde. Având rațiunea matură, jucați-vă cu arta focului și nu uitați că atunci când ceara se topește total, lumânarea se stinge.

                Nu vă întrebați durata unei clipe... ea este relativă:  „Dacă vrei să înţelegi ce înseamnă un an de viaţă, pune întrebarea unui student care a picat la examenul de sfârşit de an. O lună de viaţă: vorbeşte-i despre ea unei mame care a adus pe lume un copil prematur şi-l aşteaptă să iasă din incubator ca să-şi strângă pruncul în braţe, teafăr şi nevătămat. O săptămână: întreabă-l pe un bărbat care lucrează într-o uzină sau o mină ca să-şi hrănească familia. O zi: întreabă-i pe doi îndrăgostiţi lulea care aşteaptă să se reîntâlnească. O oră: întreabă-l pe un claustrofob prins într-un ascensor în pană. O secundă: uită-te la expresia unui om care tocmai a scăpat dintr-un accident de maşina. Şi o miime de secundă: întreabă-l pe un atlet care a câştigat medalia de argint la Jocurile Olimpice şi nu medalia de aur pentru care se antrenase toată viaţa.”

             Trăiți magia vieții !

eliberează-mă de tine

There are some thoughts you can’t avoid and some feelings you can’t deny…

Viața este o balanță a lucrurilor pe care trebuie să le păstrezi și a celor cărora trebuie să le dai drumul. Poate într-o zi vocea ta nu va mai răsuna în urechile mele, chipul tău nu va mai apărea în fața mea, numele tău nu o să mai fie tatuat pe inima mea și tu nu vei fi nimic mai mult decât o frumoasă greșeală.

Îmi redau libertatea prin faptul că te las să pleci ceea ce nu este un semn de slăbiciune ci un semn că sunt suficient de puternică să pășesc mai departe.

Unele păsări, pur și simplu nu sunt menite să fie închise. Penele lor strălucesc prea tare, iar piesele ce le compun sunt prea dulci și prea sălbatice. Sunt o pasăre care își va lua zborul. În primă instanță va fi bucuria eliberării. Îmi doresc doar ca cuibul în care am locuit să nu îmi ducă dorul, el va rămâne mohorât și gol pentru plecarea mea.

... cerul și pământul nu vor plânge în urma mea, căci zăpada îi îngheață.

Mai mult decât oase

            Tot ceea ce el mai avea de rostit, era tăcerea. Ea îl privea blajin, cu un surâs zvelt, în contrast cu anii care îi brăzdau faţa. Apoi a închis ochii în sens de regret. Deschizându-i şi pierzându-l pe el din privire, se uita împlinită în faţă, alegându-şi un punct fix, în care să se piardă. Doar un vapor în depărtare mai răscolea tăcerea. Băncuţa pe care erau aşezaţi este aceea veche cu vopseaua uscată care se decojeste de timp şi plaoiaie. Simetria dintre aceasta şi trupurile lor era probabil motivul pentru care alegeau mereu aceaşi băncuţă pentru a-şi lăsa gândurile să danseze în compania frunzelor arămii.

            Îşi depănau infinitele clipe de iubire şi viaţa le sclipea în privire. Totul se mişca acum în paşi înceţi de vals lent: vântul, crengile, păsările... singurul care mai alerga era timpul grăbit, înspăimântat, cuprins de teama de a nu pierde trenul care îl duce spre urătoarea eternitate.

            Ei îşi zâmbeau cu buzele crăpate. Ce-i pasă lui de timp?! Pe ea nu o mai dureau anii! Durerea s-a estompat... deţineau deja infinitul universului, pentru că s-au împlinit în iubire. În luciditatea fiinţei reîntâlneau o linişte veşnică, dar liniştea este cel mai puternic strigăt.

Când am trecut pe lângă ei păşeam încet, să nu sfarm tăcerea, iar suavul glas simfonic al râului să nu mă mustre. Puteam să aud cum trosnesc oasele în străfundul acelor fiinţe. Dar şi acel sunet era parcă desprins dintr-o sonată închinată divinităţii. E absurd cum îi priveam cu admiraţie, gata să fac plecăciunea în faţa lor, interpreţii unui dans perfect, pe scena propriei simplitaţi redând edenul.

Şi câtă bucurie emană două suflete tinere, mult mai tinere decât le permite vârsta, asta îi face învingători! Asta mă face să cred că elegia vieţii este serafică şi infinită. Timpul în zborul lui înfloreşte flori care se hrănesc cu iubire pentru a emana bucurie.

El îşi ia cârja, îşi mângie iubita pentru ultima dată, apoi pleacă urmat de umbra lui care încearcă să îl tragă înapoi implorând ploaia şi cerul şi luna... S-a oprit. M-am speriat. Am încremenit. Am crezut pentru o clipă că muşchii i s-au atrofiat şi oasele i s-au degenerat. Ea şi-a potrivit pălăria sângerie, înflorată şi s-a dus lângă el, pentru ca mai apoi, două jucării stricate şă îşi piardă împreună liniile trupurilor împletite în beznă. În liniştea vieţii stă prizonieră moartea, pe care într-un anumit moment mai mult sau mai puţin prevăzut trebuie să o eliberăm, să ne lăsăm purtaţi de compania ei.

               Suntem mai mult decât oase ?! 

               Sunt fragilă, dar sunt mai mult decât oase!

Floare a vieţii

Mi-am amintit să zâmbesc!
Sunt o fiinţă himerică. Mami îmi spunea că m-a conceput atunci când Soarele săruta Luna, iar iubirea lor estompa strigătele zeilor. Tati îmi spunea că m-a sculptat mânuind cu propria-i mână dalta fină a doleanţei. Dacă întreb vişinul din grădina bunicii, el îmi va spune că o vişină cu codiţa aurită a  căzut din coroana lui şi îngropată în pământul cenuşiu am răsărit precum o Clarkia de toamnă. Libelula... chiar şi ea îşi dă cu părerea şi afirmă, bătând din aripi, că m-am întrupat din licărirea unui râu.
Astăzi singura mea certitudine este că TRĂIESC şi încerc să o fac într-un mod frumos. Privesc în urma mea şi văd Soarele, Luna, dalta, vişinul, lacul şi atât de multe petale căzute pe podeaua viselor, adunate în două decenii, uscate şi presate între file de amintiri, dar şi atât de multe flori care încă emană parfumul dulce de viaţă şi pasiune. Deţin un trecut fără regrete şi un viitor pe care îl construiesc din lut de dorinţe.
Zâmbesc pentru că astăzi, temătoate pun mâna pe zar, apăs, deschid uşa cu numărul douăzeci şi păşesc. Privesc în urmă şi regăsesc doar zâmbet... şi iarăşi zâmbesc.
  Sunt floare a vietii şi sărut al morţii încarnat.

Şah Pervers

Cum e să-ţi fi păstrat

Din tot regatul tău de vis

Un ceas ?

Secunda din urmă şi secunda de-apoi

Se sărută în cânt de clopot,

Urlet de război.

Veacul va fi răpus

În turnul mănăstirii

După apus.

Dar ce-mi pasă mie ?!

Chip de lut, cu timpul mort

Şi mut.

Lângă mine răsuflă un ocean de viaţă;

Tot ce simt e-o lume stearpă,

Ştearsă.

Suntem piesele perfecte

Dintr-un joc de şah pervers,

Atroce univers...

Cununa morţilor învie

Şi-mi face cripta mireasă,

Norii par acum mortuară alifie,

Sicriele sunt parfumate

Cu poţiune de cireaşă.

Duhnim a morţi...

Prin mersul nostru sumbru

Oasele trosnesc;

În florile de crizanteme

Putregaiul şi viaţa înmuguresc.

Matrimonia vieţii

Îşi desfăşoară gala.

Premiera e în aplauze,

Iar suflete ascultă duioase

Simfonia sirenei acelei ambulanţe.

Azi mi se pare hazardic,

Ironic să mai fii îndrăgostit;

Viaţa... frumoasă, tânăra iubire

Apare ca o umbră ce de Soare-a amorţit

În divina lumină a comediei morţii.

Cerşetorul

CERȘETÓR, -OÁRE, cerșetori, -oare, s. m. și f. Persoană care, pentru a-și procura cele necesare traiului, cere de pomană. [Var.: cerșitór, -oáre s. m. și f.] – Din cerși + suf. -(i)tor. (preluat din DEX)

Am un prieten. El este cerşetor, dar în ciuda acestui fapt este un mare om şi un foarte bun prieten. Mai puţin în momentele în care ne contrazicem… da dese momente, care fac ca micile ciondaneli să supravieţuiască. Crispate pe sicriul trupului minţii sunt toate cuvintele rostite, toate care dor, toate cele care cu mers încet ucid un suflet sihastrul, ucid gândul luminii.

 Am un prieten. El este cerşetor . Cerşeşte pentru a-şi procura cele necesare traiului. Cerşeşte aproape zilnic şi adesea se minte pe sine că are suficient, sau că mâine nu va mai cerşi, dar când vine acel mâine… trebuie să supravietuiască. Poate că fură, cred că fură, sunt convinsă că fură. Fură un zâmbet când dăruieşte o floare, poate şi aceea furată din parcul blocului.

Am un prieten. El este cerşetor , un notoriu, conştient cerşetor. El cunoaşte necesitatea vitala fiinţei umane şi o cerşeşte. Existăm cu iubire, prin iubire, pentru împlinirea iubirii eterne, absolute. Cerşetorul meu cerşeşte iubire ca să poată să îşi numere zilele de la Eros la haos. Bate la porţi de suflete cu palma întinsa aşteptând moneda de dragoste, făurită din scântei se suflete înmugurate.

Aşa trăieşte el. Îmi adresez întrebarea: oare noi mai ştim să trăim, sau doar supravieţuim? … asta de teamă să nu devenim cerşetori ,când totuşi avem atât de multă nevoie de iubire…

… eu am nevoie de iubire.