E tot, e pustiu, au rămas doar lalelele negre, care lovite de timp vor pieri și ele, la fel cum prezența noastră și-a sfărmat existența.
Pașii aceia mediocri, purtați de iluzii pe trotuare străine, zâmbete însingurate, nepăsarea și totodată gelozia care se năștea dintr-un mare vacuum îmi provoacă acum xenofobie. Acest actual supliciu este de fapt fatidic. Este soarta pe care am obosit să o reneg. Este ceea ce eu astăzi impun acestui NOI. De ce să ne mințim și să ne oferim iluzii false doar pentru că ne transpunem într-o stare de euforie temporară? Am obosit să simt durerea realității care strigă în surdina conștiinței. Îmi pare rău, sincer îmi pare rău că trebuie să te trezesc din visul frumos în care înotam împreună. Dimineața când visele se lasă străpunse de săbiile calde ale razelor este întradevăr un chin... dar ce naiba, esti bărbat! Vei face față austerului!
Până la urmă, eram conștienți din momentul în care am început să aruncăm zarurile, de această iluzie pe care ne-o ofeream gratis și eram conștienți de finalul inevitabil și ireversibil, apărut tardiv, care acum ne persiflă și ricanează. De ce să încercăm retoric să modificăm verosimilul.
Hai să păstrăm atât. Să părăsim amăgirea, să ne părăsim unul pe altul, să ne rămână doar amintirea clipelor de oboseală, sau jocul 7 din 6... atât... nimic mai mult, iar orice ar fi în plus abolește, ucide cu cruzime, fii criminalul oricăror altor dorințe. Să ne amintim de iubirea aceea plină de patos și atât de puerilă. Știai că eu reprezentam iubirea care își avea scris în frunte sfârșitul. Eram așa precum este zăpada de primăvară a cărui alb începi să îl iubești, anticipând-i plecarea, știind că niciodată nu se va mai întoarce la fel de albă, la fel de pură... știind că niciodată nu se va mai întoarce.
Acum îți spun cu sictir Pleacă ! Să nu facem o tragicomanie, pentru că eu nu îți spun eliberată de sentimentul de iubire, ci îți spun conștientă că timpul te va îngropa în amintire și doar memoria afectivă te va mai putea aduce în fața mea, îmi va viola voința de a te fi uitat deja... o să te jelesc, îmi voi scufunda ochii în lacrimi, iarăși, dar îți promit că o voi face doar seara, să mă pot îneca în perna de puf și nimeni să nu îmi afle suferința... astfel va fi mai ușor... pentru mine... pentru tine...
Vreau să îmi iau la revedere, dar nu de la tine, ci de la noi, acel -eu și tu- silit.
Caz judecat – Sentința a fost dată : Cupidon asasinat.
duminică, 5 februarie 2012
Amintirea s-a întrupat şi a venit să stea cu mine la masă câteva ore. “Ce surpriză!” cred că nici n-am îngăimat, ci doar am gândit, pentru că Ea, Amintirea, conversa ca şi cum era perfect normal: să vorbim, să dansăm, să trăim iar… Mai mai că m-a convins. Şi … gata! Am încercat apoi s-o îndes la loc, în pod, în cutia veche de pălării dantelate ale altor vremuri. Nu mai încape! Am vrut s-o ascund după tabloul prăfuit al celor ce au plecat din viaţa mea. N-am reuşit: aluneca mereu, continuu, împiedicându-mă să plec. M-am prefăcut că e un semn de carte şi am încercat s-o strecor între paginile altor destine. Aiurea! Destinele rămâneau căscate, blocate din curgerea lor din cauza Amintirii mele Era A Mea. Şi atunci? “Ce mă fac eu cu tine, măi?!” Nu mai poate să-mi răspundă. Gata. “Eu ce să mai fac acum? Să te târâi după mine peste tot?” Tace. Am lăsat-o pe podea, în mijlocul vieţii mele. Din când în când trag cu ochiul la ea. “Ei cât crezi tu c-o să mai aştept eu să te-ntrupezi la loc?” De fapt, cred că ştiu: abia aşteaptă o secundă de neatenţie ca să apară iar drept în faţa mea şi să îngaime: “Ce surpriză! Şi eu care credeam că tu eşti Amintirea!” O să-i ţip: “Sunt, măi, Orbule şi Nevăzutule, Sunt Amintirea, Dar sunt Amintirea Ta!”
Ştiu ca ne-am despărţit şi nu mai am nici un drept la acest gând, dar uneori când mă cufund în amintiri, mă imbrăţişează imaginea ta plăpândă. Aş vrea să te scot afară din fotografii să te cuprind cu ambele-mi braţe, să te sărut agresiv, să redevenim copii, dar să nu îţi ofer dreptul la replică pentru că mi-e frică de faptul că m-ai dojeni, mi-ai reproşa rătăcirea nostră, iar reprehensiunea ta m-ar răni.
Îmi amintesc cum în patul meu, împreună adormeam şi cum firav mă mângâiai. Îţi era frică să nu mă pierzi, iar eu credeam naiv că etern o să te am. Te jucai în şuviţele-mi rebele, iar eu cuprinsă de atingerea ta adormeam. Aţipeam doar, pentru ca în miez de noapte să mă trezesc şi în beznă să îţi ascult răsuflarea vie. Erai cufundat într-un vis profund, cu braţel încordate, încolăcite în jurul meu. Auzeam ţipetele inimii tale la fiecare bătaie, la fiecare pulsaţie. Îţi zâmbeam tainic în noapte ştiind că nu mă vezi. Mă simţeam protejată în îmbrăţişarea ta sufocantă din care nu aş fi vrut să mai plec.
Amurgul ne găsea într-un colţ de pat lipiţi unul de celălalt. Ora şase ne scurma deşteptarea, indolenţi număram minutele molcome. Râsete obosite, muşchi aţipiţi... dulce amurg nepoftit...
Acelaşi pat moale, nu-ţi mai simte trupul, doar memoriile cu tine îmi zbuciumă somnul. Cearcăne gri mi se pictează uşor, iar miezul nopţii te va alunga din decor.
Uită, uită aceste rânduri,
Uită-mă pe mine
Şi să nu îţi pese,
Căci în curând te voi uita si eu pe tine.
Iar dacă eternul te va găsi
Tot în amintirea mea
Îmi voi spune că eşti doar o iluzie,
O dorinţă apusă şi grea.
PS: ştii... totuşi te-aş ruga „nu mă uita”, păstrează-mă în amintirea ta precum ceva ce a fost frumos, ce te-a conturat, dar nu va reînvia.
Am nevoie sa inteleg anumite lucruri in viata, care sunt peste capacitatea mea actuala de a percepe. Cel mai derutant joc este cel al iubirii. Ce inseamna iubirea ? oare poti sa imi raspunzi… dar vreau un raspuns simplu, nu citate pardosite. Iubirea pe cat de banala pe atat de bizara. Iubirea e sincera, altruista si iertatoare.
Chiar si atunci cand taci, cuvintele se transforma in sunete. Le aud, le inteleg suspinul, le alin plansul, le sterg lacrimile, iti mangai obrazul dojenit.
Cat de greu trebuie sa ii fie unui barbat sa stea alaturi de o femeie si sa iubeasca o alta ? Ce alegere ar trebui sa faca ca sa nu raneasca ? Sa paraseasca ar face-o pe ea sa sufere, sa nu mai iubeasca ar face-o pe cealalta sa se stinga si atunci alege sa se cufunde in pacat alaturi de amandoua, el sacrificandu-se si indurand durerea. Dar vine un moment in care jocul se sfarseste si se imprastie veninul.
Este ceva ce noi fetele avem. Este o intuitie feminina inlauntrul fiecareia care ne spune ce si cand sa credem, iar atunci cand nu credem suficient, suspiciunile sapa goluri in iubire, o injunghie. Atunci adevarul interpretat diferit de fiecare, iese la iveala pentru a sfarma suflete.
E riscant sa joci un astfel de joc, caci nu-ti pot promite ca mai ramai cu ceva. E riscant sa pierzi iubirea celeia care chiar valoreaza… si ce putere dumnezeiasca poate sa existe in iubirea adevarata sa poata fi iertat cel ce greseste astfel. Ce fel de iubire este aceea in care fata a parasit o iubire platonica pentru iubirea sincera pe care o ofera acum, dar pe care nu o poate primi inapoi in egala masura, pentru ca el trebuie sa se imparta intre ce iubeste si ce pazeste ; amor si obligatie.
Iubirea iarta, dar oare iarta chiar totul ? Momentul infinit, momentul de durere suprema, momentul in care se sfarma cadavrele, momentul in care el se afla in fata amandurora si trebuie sa ofere explicatii, iar in el trebuie sa se arunce cu pietre. Ce fel de iubire e aceea care trece dincolo de granitele iubirii pe care le poate avea o fata. Ea si-a lasat propria-i fiinta deoparte, si-a lasat propriul orgoliu si a lasat asteptarile unor raspunsuri in vad. A urmat doar un impuls bizar, a simtit ca trebuie sa il protejeze precum o mama, mama pe care el nu a avut-o niciodata. Adesea ii spunea si ii repeta ca el e ca un copil; acum acest suflet de copil venise plangand in ceas de noapte si ea avea rolul de al proteja, de a-l feri de neant si intuneric.
Ceea ce el a facut se mai poate numi inselat ? A fost un joc naiv si nevinovat sau era urletul launtric aflat in cautarea iubirii adevarate, pe care nu o gasea in persoana cu care era? Cand ascundea, ocolea adevarul, mintea ? Se poate numi asta minciuna sau erau doar cuvinte care ocroteau persona iubita?
Cum sa poti ierta ? Cum sa poti uita ? sau poti ?
Bratele ei se deschid pentru a-i cuprinde trupul si a-i incalzi sufletul. Gaseste, la ea, mereu iubire, eterna si unica iubire prin care el respira.
cu ochii plansi cu buzele uscate il saruta o mamaruta care-si frange aripile pentru a reinvia leul
Port fara lacrimi O boala in mine, Cutreier hazardic Apusul fara tine.
Oceanele secate Ale ochilor mei, Revarsa si astazi Sclipiri nemuritoare, Oglindirea in care Adesea te predai Si scena pe care Uneori doar interpretai.
Traiam intr-un anotimp Uitati de timp. Cu aviditate inhat din trecut... Nu mai gasesc sentimentul plenar, Cursul unui rau lucind selenar Spune ca trama chiar s-a petrecut.
Imi rostesc "nu imi lipsesti", Imi repet "nu te iubesc" Sperand ca intr-o zi intradevar sa cred Ca nu te mai doresc.
Lucesc stele, Reinvie visele mele. Cateodata imi permit sa zbor deasupra lor, Ma gasesti pe un nor Purtator de umor... Joc cel mai bun rol, Pe scena vietii mele actor.
“Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de a privi în faţă şi de a recunoaşte adevărul.”
M-am oprit asupra acestui citat, deoarece Eminescu abordează tema adevărului si antipodul acestuia, minciuna, considerând-o un viciu “cel mai mare păcat al oamenilor” şi până la urmă îmi recunosc păcatul şi eu sunt un om.
Omenirea s-a confruntat mereu cu o frică, teama de necunoscut. Viitorul este cea mai iluzorie siguranţă, iar acest viitor este construit treptat din trecut şi prezent. Se întamplă adesea să nu fim de acord cu un fapt actual, astfel schimbăm realitatea, modelăm adevărul, fără a-l recunoaşte în totalitate devenind minciună. “Este greu să spui adevărul, să-l asculţi e şi mai greu, iar să-l faci înţeles este cel mai greu”, susţine Boronian. Altfel spus, minciuna este un adevăr, dar e un adevăr modelat în aşa fel încât să nu distrugă sau să rănească.
Având în vedere faptul că adevărul nu este general, este interpretat diferit de fiecare persoană şi în aceasta constă teama de a-l recunoaşte, teama de a fi interpretat greşit de ceilalţi “Adevărul pur si simplu, este rareori PUR şi niciodata SIMPLU” Oscar Wilde. Ne este foarte greu uneori să recunoaştem realitatea şi dacă nu reuşim să traim pe o linie a veridicitaţii din exterior, vom fi condamnaţi să trăim cu minciuna din interiorul nostru. Eu personal prefer să traiesc în spiritual adevărului, Chiar dacă trebuie să sufăr pentru aceasta, mai de grabă decât să raţionez în mijlocul plăcerii sau să fiu fericită în chip rational.
În concluzie, adevărul este un fapt general, consecinţele acestuia sunt frica omenirii. Până la urmă, eu savurez senzaţia în care ascult minciuna căreia îi cunosc adevărul şi consider că nu există om orb în faţa adevărului, ci pur şi simplu îşi închide ochii.
Mirele meu, vin înspre tine. Vin să măîmbraci în rochia albă, zăpada crestelor tale; săîmi așezi suav voalul brodat din nori; să măîncalți în panofii Cenușăresei, cristalul de rouă al dimineții friguroase pe iarba crudă. Săîmi împletești cununa din floare de colțși să mă faci mireasa ta.
Lumină... lumină caldă, lină, voi primi prin tine. Părinții mei sunt Luna și Soarele, care măînsoțesc la regala ceremonie. Sărutul tău prelung îmi umezește buzele, îmi umezește pielea, măîneacă. Mă scald în armonia pe care o lasă valul lin al râului tău.
Munte, tu ești mirele meu și eu sunt mireasa ta. Cerul e altarul nostru și peștera e locul unde imi clădești culcușul. Părăsesc sângele lumesc și măîncredințez divinității.
Amurgul ne găsea într-un colţ de pat lipiţi unul de celălalt. Ora şase ne scurma deşteptarea, indolenţi număram minutele molcome. Râsete obosite, muşchi aţipiţi... dulce amurg nepoftit...
Cum sa poti ierta ? Cum sa poti uita ? sau poti ?
O boala in mine,
Omenirea s-a confruntat mereu cu o frică, teama de necunoscut. Viitorul este cea mai iluzorie siguranţă, iar acest viitor este construit treptat din trecut şi prezent. Se întamplă adesea să nu fim de acord cu un fapt actual, astfel schimbăm realitatea, modelăm adevărul, fără a-l recunoaşte în totalitate devenind minciună. “Este greu să spui adevărul, să-l asculţi e şi mai greu, iar să-l faci înţeles este cel mai greu”, susţine Boronian. Altfel spus, minciuna este un adevăr, dar e un adevăr modelat în aşa fel încât să nu distrugă sau să rănească.
