Amintirea s-a întrupat
şi a venit să stea cu mine la masă
câteva ore.
“Ce surpriză!” cred că nici n-am îngăimat,
ci doar am gândit, pentru că Ea, Amintirea,
conversa ca şi cum era perfect normal:
să vorbim, să dansăm, să trăim iar…
Mai mai că m-a convins.
Şi … gata!
Am încercat apoi s-o îndes la loc,
în pod, în cutia veche de pălării dantelate
ale altor vremuri.
Nu mai încape!
Am vrut s-o ascund
după tabloul prăfuit
al celor ce au plecat din viaţa mea.
N-am reuşit: aluneca mereu,
continuu, împiedicându-mă să plec.
M-am prefăcut că e un semn de carte
şi am încercat s-o strecor
între paginile altor destine.
Aiurea! Destinele rămâneau căscate,
blocate din curgerea lor din cauza Amintirii mele
Era A Mea.
Şi atunci? “Ce mă fac eu cu tine, măi?!”
Nu mai poate să-mi răspundă. Gata.
“Eu ce să mai fac acum? Să te târâi după mine
peste tot?”
Tace.
Am lăsat-o pe podea,
în mijlocul vieţii mele.
Din când în când
trag cu ochiul la ea.
“Ei cât crezi tu c-o să mai aştept eu
să te-ntrupezi la loc?”
De fapt, cred că ştiu:
abia aşteaptă o secundă de neatenţie
ca să apară iar drept în faţa mea
şi să îngaime:
“Ce surpriză! Şi eu care credeam că tu eşti Amintirea!”
O să-i ţip:
“Sunt, măi, Orbule şi Nevăzutule,
Sunt Amintirea,
Dar sunt Amintirea Ta!”

Gând neîndreptaţit

            Ştiu ca ne-am despărţit şi nu mai am nici un drept la acest gând, dar uneori când mă cufund în amintiri, mă imbrăţişează imaginea ta plăpândă. Aş vrea să te scot afară din fotografii să te cuprind cu ambele-mi braţe, să te sărut agresiv, să redevenim copii, dar să nu îţi ofer dreptul la replică pentru că mi-e frică de faptul că m-ai dojeni, mi-ai reproşa rătăcirea nostră, iar reprehensiunea ta m-ar răni.

             Îmi amintesc cum în patul meu, împreună adormeam şi cum firav mă mângâiai. Îţi era frică să nu mă pierzi, iar eu credeam naiv că etern o să te am. Te jucai în şuviţele-mi rebele, iar eu cuprinsă de atingerea ta adormeam. Aţipeam doar, pentru ca în miez de noapte să mă trezesc şi în beznă să îţi ascult răsuflarea vie. Erai cufundat într-un vis profund, cu braţel încordate, încolăcite în jurul meu. Auzeam ţipetele inimii tale la fiecare bătaie, la fiecare pulsaţie. Îţi zâmbeam tainic în noapte ştiind că nu mă vezi. Mă simţeam protejată în îmbrăţişarea ta sufocantă din care nu aş fi vrut să mai plec.

            Amurgul ne găsea într-un colţ de pat lipiţi unul de celălalt. Ora şase ne scurma deşteptarea, indolenţi număram minutele molcome. Râsete obosite, muşchi aţipiţi... dulce amurg nepoftit...

            Acelaşi pat moale, nu-ţi mai simte trupul, doar memoriile cu tine îmi zbuciumă somnul. Cearcăne gri mi se pictează uşor, iar miezul nopţii te va alunga din decor.

Uită, uită aceste rânduri,

Uită-mă pe mine

Şi să nu îţi pese,

Căci în curând te voi uita si eu pe tine.

Iar dacă eternul te va găsi

Tot în amintirea mea

Îmi voi spune că eşti doar o iluzie,

O dorinţă apusă şi grea.

PS: ştii... totuşi te-aş ruga „nu mă uita”, păstrează-mă în amintirea ta precum ceva ce a fost frumos, ce te-a conturat, dar nu va reînvia.

greseala e sa nu indraznesti

Stiu ca vrei sa ma ai,

Dar ti-e frica sa nu gresesti.

Ia-ma de mana spune-mi hai,

Greseala ar fi sa nu indraznesti.

Atunci cand privesti inspre Soare

Sau spre timpul trecut,

Stramosii iti trimit porunca

Unui nou inceput.

Nu-ti fie teama,

Nu totul e fier.

Printre motoare si alama,

Fum si mister,

O inima te cheama

Sa alungi tristetea zilei de ieri.

urlet launtric

Am nevoie sa inteleg anumite lucruri in viata, care sunt peste capacitatea mea actuala de a percepe. Cel mai derutant joc este cel al iubirii. Ce inseamna iubirea ? oare poti sa imi raspunzi… dar vreau un raspuns simplu, nu citate pardosite. Iubirea pe cat de banala pe atat de bizara. Iubirea e sincera, altruista si iertatoare.

Chiar si atunci cand taci, cuvintele se transforma in sunete. Le aud, le inteleg suspinul, le alin plansul, le sterg lacrimile, iti mangai obrazul dojenit.

Cat de greu trebuie sa ii fie unui barbat sa stea alaturi de o femeie si sa iubeasca o alta ? Ce alegere ar trebui sa faca ca sa nu raneasca ? Sa paraseasca ar face-o pe ea sa sufere, sa nu mai iubeasca ar face-o pe cealalta sa se stinga si atunci alege sa se cufunde in pacat alaturi de amandoua, el sacrificandu-se si indurand durerea. Dar vine un moment in care jocul se sfarseste si se imprastie veninul.

Este ceva ce noi fetele avem. Este o intuitie feminina inlauntrul fiecareia care ne spune ce si cand sa credem, iar atunci cand nu credem suficient, suspiciunile sapa goluri in iubire, o injunghie. Atunci adevarul interpretat diferit de fiecare, iese la iveala pentru a sfarma suflete.

E riscant sa joci un astfel de joc, caci nu-ti pot promite ca mai ramai cu ceva. E riscant sa pierzi iubirea celeia care chiar valoreaza… si ce putere dumnezeiasca poate sa existe in iubirea adevarata sa poata fi iertat cel ce greseste astfel. Ce fel de iubire este aceea in care fata a parasit o iubire platonica pentru iubirea sincera pe care o ofera acum, dar pe care nu o poate primi inapoi in egala masura, pentru ca el trebuie sa se imparta intre ce iubeste si ce pazeste ; amor si obligatie.

Iubirea iarta, dar oare iarta chiar totul ? Momentul infinit, momentul de durere suprema, momentul in care se sfarma cadavrele, momentul in care el se afla in fata amandurora si trebuie sa ofere explicatii, iar in el trebuie sa se arunce cu pietre. Ce fel de iubire e aceea care trece dincolo de granitele iubirii pe care le poate avea o fata. Ea si-a lasat propria-i fiinta deoparte, si-a lasat propriul orgoliu si a lasat asteptarile unor raspunsuri in vad. A urmat doar un impuls bizar, a simtit ca trebuie sa il protejeze precum o mama, mama pe care el nu a avut-o niciodata. Adesea ii spunea si ii repeta ca el e ca un copil; acum acest suflet de copil venise  plangand in ceas de noapte si ea avea rolul de al proteja, de a-l feri de neant si intuneric. 

Ceea ce el a facut se mai poate numi inselat ? A fost un joc naiv si nevinovat sau era urletul launtric aflat in cautarea iubirii adevarate, pe care nu o gasea in persoana cu care era? Cand ascundea, ocolea adevarul, mintea ? Se poate numi asta minciuna sau erau doar cuvinte care ocroteau persona iubita?

Cum sa poti ierta ? Cum sa poti uita ? sau poti ?

Bratele ei se deschid pentru a-i cuprinde trupul si a-i incalzi sufletul. Gaseste, la ea, mereu iubire, eterna si unica iubire prin care el respira.

           cu ochii plansi cu buzele uscate il saruta o mamaruta care-si frange aripile pentru a reinvia leul

Focul iubirii transforma aripile in cenusa

Port fara lacrimi
O boala in mine,
Cutreier hazardic
Apusul fara tine.


Oceanele secate 
Ale ochilor mei,
Revarsa si astazi 
Sclipiri nemuritoare,
Oglindirea in care
Adesea te predai
Si scena pe care
Uneori doar interpretai.


Traiam intr-un anotimp
Uitati de timp.
Cu aviditate inhat din trecut...
Nu mai gasesc sentimentul plenar,
Cursul unui rau lucind selenar
Spune ca trama chiar s-a petrecut.



              Imi rostesc "nu imi lipsesti",
              Imi repet "nu te iubesc"
              Sperand ca intr-o zi intradevar sa cred 
              Ca nu te mai doresc.


                              Lucesc stele,
                              Reinvie visele mele.
                              Cateodata imi permit sa zbor deasupra lor, 
                              Ma gasesti pe un nor 
                              Purtator de umor... 
                              Joc cel mai bun rol, 
                              Pe scena vietii mele actor.

apus de zambet

Cutreier hazardic apusul sufletului meu
Imi lipseste viata, oceanele, cerul ... imi lipseste libertatea pasarii cazuta in gol.


      Acest ASTAZI al tau este pretiosul MAINE al acelui care a trecut dincolo IERI.

Răvaş matinal

Dar te aud

Cum şopteşti vorbe ce îmi dezvăluie contrastul.

Corpul meu nud,

Aşteaptă neliniştit să îl lovească nefastul.

În faţa ta, sunt dezgolită de regrete,

Nu mai am simţuri,

Sub masca ta, se ascund mii de portrete,

Sute de râsete, zeci de amăgiri.

Oare cine e acela ce-mi surâde voios,

Cu ochii de sticlă ce lucesc în noapte ?

Cine-i acela care şi azi e orgolios,

Dar totuşi mă-nvăluie neîncetat în şoapte…

Suflet neutru

Captiv între pereţii unui om frumos.

Buze de cupru

Ce pe faţă, un zâmbet etern îmi cos.

Te adulmec pentru că nu eşti terestru.

Încerc să-ţi înţeleg misterul privirii de gheaţă.

Aripi îmi cresc, mă-ndrept spre un astru,

Dar ochii mei se-ntorc la tine, se-ntorc în ceaţă.

Mugur de înger

Respir sacadat refuzând un adevăr.

Mă încălzesc în ger

Acum realizez… îmi place să sufar.

Petale de nori purpurii

Mă îneacă într-o fericire surdă,

Mă scufund în gustul amintirii

Care e atât de dulce, atât de absurdă.

Sfiala ta fură din mine

Vorbe, respiraţii, gânduri.

Mă săruţi, simt savoare de afine

Iar în tine explodează fluturi.

Fulgi de nea, culoare de lalea,

Vise marcate, rememorate pe podea,

Dimineaţă de sâmbătă, adiere grea,

Adormiţi amândoi, ameţiţi pe saltea.

Realitate-nmiresmată, chilipiruri şi cafea,

Cămaşă şifonată, cearcăne-ndoite

Îmbrăţişare caldă, veşnica prezenţ-a ta

Moment irevocabil de amor şi jurăminte.

Ramona Strete &
Ale Love 

Amintire...

Amintire...

Abia îmi mai amintesc gusul tău

Acum topit într-un colţ al gurii,

Îmi amintesc savoarea ale talei priviri

Acei ochi negri ce mă scrutează,

               Ce mă-nchid în simţiri.

Un vis ciudat traiesc aievea,

Înecata printre valuri fumurii,

La mal încerc s-ajung adesea,

Dar nu mai pot, căci tu nu vii.

Visul meu ’necat în valuri

Mă ţintuieşte, mă obligă să tac.

Dorinţe pendulează-n idealuri

Dar nu le-ascult, nu le vad, mă prefac.

Unde zbori, gând, aşa departe ?

Mă duci spre durere, mă duci spre moarte.

Tot ce conştientizez e-un cuget anost,

Dar e absurd, involuntar, fără rost.

Mă îmbăt în amarul amintirii noastre,

Sorb din ea, dar nu mă satur,

Tot ce-i al tău împart acum cu altul

Chiar şi buze, ochi ce mai demult

Pe tine te purtau într-un loc măiastru.

Te iubesc şi-acum, dar nu văd asta,

Realitatea crudă m-a orbit profund;

Te caut şi-n vise şi-n vorbe mute,

Adevăratele sentimente mereu le ascund.

Mă cuprinde disperarea singurătăţii,

Mă domină solitudinea maturităţii...

O ignor, dar ea nu pleacă ci încearcă

Prin amintirea ta

             Să mă aducă mereu în transă.

Nu mai vreau nimic decât

Să te respir, reating, resărut, resimt,

Parfumul tău să-l mai inspir plângând,

Să mai tresar

            Când mă dezmierzi plăpând pe gât.

Mă abţin să exprim totul în cuvinte,

Mi-e frică să afli prea mult,

Căci nu meriţi ceea ce inima mea simte,

Nu te merit şi te-am pierdut demult.

Ramona Strete &  

Ale Love  

-

my truth isn't your

“Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de a privi în faţă şi de a recunoaşte adevărul.”

                M-am oprit asupra acestui citat, deoarece Eminescu abordează tema adevărului si antipodul acestuia, minciuna, considerând-o un viciu “cel mai mare păcat al oamenilor” şi până la urmă îmi recunosc păcatul şi eu sunt un om.

                Omenirea s-a confruntat mereu cu o frică, teama de necunoscut. Viitorul este cea mai iluzorie siguranţă, iar acest viitor este construit treptat din trecut şi prezent. Se întamplă adesea să nu fim de acord cu un fapt actual, astfel schimbăm realitatea, modelăm adevărul, fără a-l recunoaşte în totalitate devenind minciună. “Este greu să spui adevărul, să-l asculţi e şi mai greu, iar să-l faci înţeles este cel mai greu”, susţine Boronian. Altfel spus, minciuna este un adevăr, dar e un adevăr modelat în aşa fel încât să nu distrugă sau să rănească.

                Având în vedere faptul că adevărul nu este general, este interpretat diferit de fiecare persoană şi în aceasta constă teama de a-l recunoaşte, teama de a fi interpretat greşit de ceilalţi “Adevărul pur si simplu, este rareori  PUR şi niciodata SIMPLU” Oscar Wilde. Ne este foarte greu uneori să recunoaştem realitatea şi dacă nu reuşim să traim pe o linie a veridicitaţii din exterior, vom fi condamnaţi să trăim cu minciuna din interiorul nostru. Eu personal prefer să traiesc în spiritual adevărului, Chiar dacă trebuie să sufăr pentru aceasta, mai de grabă decât să raţionez în mijlocul plăcerii sau să fiu fericită în chip rational.

                În concluzie, adevărul este un fapt general, consecinţele acestuia sunt frica omenirii. Până la urmă, eu savurez senzaţia în care ascult minciuna căreia îi cunosc adevărul şi consider că nu există om orb în faţa adevărului, ci pur şi simplu îşi închide ochii.

Mirele meu

  Nunta

     Mirele meu, vin înspre tine. Vin să mă îmbraci în rochia albă, zăpada crestelor tale; să îmi așezi suav voalul brodat din nori; să mă încalți în panofii Cenușăresei, cristalul de rouă al dimineții friguroase pe iarba crudă. Să îmi împletești cununa din floare de colț și să mă faci mireasa ta.

        Lumină... lumină caldă, lină, voi primi prin tine. Părinții mei sunt Luna și Soarele, care mă însoțesc la regala ceremonie. Sărutul tău prelung îmi umezește buzele, îmi umezește pielea, mă îneacă. Mă scald în armonia pe care o lasă valul lin al râului tău.

       Munte, tu ești mirele meu și eu sunt mireasa ta. Cerul e altarul nostru și peștera e locul unde imi clădești culcușul. Părăsesc sângele lumesc și mă încredințez divinității.